Craciun Fericit !

Fie ca aroma de brad, portocala, colindele, cozonacul cald si mirosul de iarna sa va umple inimile de bucurie si sufletele de liniste. Craciun Fericit!

Sfantul Mucenic Ciprian Aghioritul

Sfântul Cuvios Mucenic Ciprian Aghioritul -Este cinstit pe 5 iulie. Sfântul Ciprian Aghioritul s-a nascut în satul Kletzos din ţinutul Litza şi Agrafa din nordul Greciei. Ciprian a arătat chemarea către preoţie încă de timpuriu.
După ce a fost hirotonit, părintele Ciprian s-a dus la Sfântul Munte unde a sporit duhovniceşte şi a ajuns un călugăr vrednic.
Însă curând a fost cuprins de dorinţa de a fi mucenic. Deci a plecat în cetatea Tesalonicului, unde s-a înfăţişat înaintea cadiului. Acolo a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toţi cei de faţă să lepede islamul şi să-l urmeze pe dumnezeiescul Nazarinean.
Cei ce au fost martori la această, scenă cugetau că Ciprian îşi pierduse minţile. Deci slujitorii aflaţi acolo s-au năpustit la el şi l-au aruncat afară. Dar dorinţa de a-şi da viaţa pentru Hristos nu a scăzut. Aceasta l-a dus pe Ciprian la Constantinopol, unde a intrat cu îndrăzneală în palat şi s-a întâlnit cu marele vizir Kara Mustafa, căruia i-a propovăduit credinţa creştină.
Marele vizir a fost luat prin surprindere de cuvintele lui Ciprian. El a răspuns poftindu-l pe Ciprian să primească religia islamică, dar fără să izbutească ceva. Deci Ciprian a fost trecut muftiului, căruia i-a propovăduit aceeaşi mântuitoare veste a creştinismului.
Pierzându-şi cu totul răbdarea cu Ciprian, marele vizir l-a osândit la moarte, lucru pe care acesta l-a primit cu bucurie. Deci i s-a tăiat capul în mahalaua Fanarului din Constantinopol, locul unde se mutase Patriarhia Ecumenică din anul 1601.
Astfel ieromonahul Ciprian din Kletzos, Agrafa şi-a dăruit viaţa din dragoste pentru Iisus Hristos în cetatea Constantinopolului în ziua de duminică, 5 iulie, a anului 1679.
Pr. Nomikos Mihail Vaporis
Mărturisitori ai lui Hristos: vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), traducere de Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti
Tropar, glasul al III-lea, "Viața cea după trup"
Din dumnezeiască dragoste pentru Domnul tău, mucenicia mult ai dorit-o, de care cetele îngerilor și credincioșii s-au minunat, prealăudate. Pentru nevoința și multa ta îndrăzneală, credința și roșeala sângelui tău, Cipriane, purtătorule de biruință, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac
Vlăstar al Koritsei și al Evritaniei dumnezeiesc odor, și sprijin al celor din Klistó, slava Cutlumușului, pe Ciprian să îl fericim, pe cela ce este mucenicilor sfânt păstor și podoabă nouă a Bisericii.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-ciprian-aghioritul-152504.html

Pestera Tausoare-Zalion-Transilvania

Pestera Tausoare-Zalion

CAI DE ACCES

DN 17 C Romuli-Salva,stanga pe DN 17 D Salva-Nasaud ,in comuna Rebrisoara 

Rezervatia naturala ”Tausoare-Zalion „ este situata in comuna Rebrisoare ,sat Gersa,si a fost declarata monument al naturii ,suprafata acesteia fiind de 71 ha.

Pestera Izvorul Tausoarelor dreneaza in subteran cursul epigeu al paraului Izvorul Tausoarelor .Galerii lungi ,si nu de putine ori inguste ,leaga salile mari ale acestei pesteri tinere si active ce adaposteste relativ putine formatiuni carstice .Interesanta este si aparitia unor depozite aluvionare stratificate,groase de peste 10 m,care colmateaza unele diclaze ale pesterii

Pestera Jghebul lui Zalion este situata aproape de izvoarele paraului Orbului ,in subteran patrunzandu-se pe o galerie descendenta care se continua cu un aven ingust ce nu depaseste 3m ,dar are o adancime de 44m ,Jgheabul lui Zalion are 4315m lungime.

Bibliografie :”Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere si 
                    agrement din Transilvania-Mandri de Romania

Ai mila,Doamne !

Ai milă, Doamne!
-rugăciune-
de Maria Filipoiu

Ai milă, Doamne, nu te mânia
pe a omului nesocotință rea!
Ajută-l să izbutească în credință
și îndepărtează-i răul din ființă!

Luminează-i calea către Duhul Sfânt,
până să ajungă pământ în pământ!
Nu-i socoti păcatul ce-l apasă greu!
Că ești Creatorul și Dumnezeul său!

Dă-i pace și putere sufletească,
numai lucru bun să desăvârșească!
Dă-i mărinimie și înțelepciune,
să își poată găsi rostul său pe lume!

Arată-i calea către mântuire
și rugăciunea spre sfântă cinstire!
Povățuiește-l, Doamne, să-și ajute frați,
ca-n bună-credință să fie aliați!

Dă-i izbăvirea de vină și păcat,
spre a fi curat, cum a fost botezat!
Fă-l să vadă că, viața e trecătoare!
Și dă-i har de sufletească înălțare!

Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai ascultat!
Și te slăvesc pentru har încredințat!
Arată-mi lumina și calea cea dreaptă
pe care, smerit, sufletul le așteaptă!

Voi veni,maicuta !

Voi veni,maicuta !
de Maria Filipoiu

Voi veni, măicuța mea, de sărbători!
Să luminez odaia-ntunecată!
La geamuri să așez proaspete flori
cu care mă întâmpinai odată!

Cu lacrimi ud petale parfumate,
sperând că dorul meu îți vor aduce!
Din ele îți voi duce jumătate
la cimitir, să le așez pe cruce!

Am să-ți aduc tristețea sufletească,
pe care mi-ai lăsat-o amintire!
Aș vrea s-o las în casa părintească,
de când mai grea îmi face viețuire!

Voi întinde masa ca-n vremuri bune,
așa cum de la tine am prins rostu''!
Și în locul tău, privind spre Cer, voi spune
la masă, rugăciunea Tatăl Nostru!

Vin măicuță la Biserica din sat,
ca să te pomenesc la Liturghie!
Că-mi urmez credința, cum m-ai învățat,
ea să mă urmeze în veșnicie!

Mi-ai dat credință și povară-n soartă,
ca orice mamă, și eu să pătimesc!
Că iubirea de mamă nu-i uitată,
o voi purta și-n universul ceresc!

Friederich Wilhelm Joselh Schelling

Friederich Wilhelm Joselh Schelling

Friederich Wilhelm Joselh Schelling este figura cea mai reprezentativa a miscarii filosofice a romantismului. S-a nascut la 27 ianuarie 1775 la Leonberg langa Wurttemberg in casa unui preot de tara. Impresioneaza prin precocitatea geniului sau. In 1790 la numai 15 ani urmeaza teologia la Universitatea din Tubingen in compania lui Hegel si Holderlin. S-a avantat cu pasiune in studiul celor mai diferite sisteme filosofice: Kant si Fichte, impreuna cu Spinoza si Bruno, Plotin si Bohme si chiar Pluton si Aristotel. Dar spiritul sau si-a pastrat sensibilitatea fata de poezie si religie. In 1797 publica o lucrare Idei asupra unei filosofii a naturii ce atrage asupra sa atentia lui Goethe, care intervine pe langa guvernul din Weimar obtinand pentru Schelling un post de profesor la Universitatea din Jena, centru de seama al miscarii romantice, pe fosta catedra a lui Fichte. In 1798 isi deschide cursul la Jena, pledand, la fel ca si Fichte si Hegel, propria sa filosofie. Aceasta graba de a-si preda propria sa conceptie neinchegata inca definitiv il determina sa isi revizuiasca definitiv ideile, incat, la drept vorbind, nu gasim in cazul sau un singur sistem ci mai multe care nu se afla intre ele in cea mai deplina armonie. Multilateralitatea intereselor sale face din el sistematizatorul conceptiei romantice despre viata. Cercul sau de prieteni vedea reinviind in el sufletul lui Platon. La fel ca filosoful antic grec care a stiut sa adune in personalitatea sa de poet-filosof dragostea pentru poezie si stiinta si Schelling se misca in aceeasi directie spirituala; el cauta sa impace din nou poezia si gandirea si pe acestea amandoua cu viata. Preda in continuare cu mare succes la Warzburg, Munchen, Erlangen. Din 1841, Friederich Wilhelm al IV-lea il cheama la Universitatea din Berlin, pentru ca aici prin prestanta sa sa stavileasca influenta periculoasa a panteismului logic hegelian. Dar precocele ganditor epuizat oarecum, imbatranit deja, se comporta sub asteptari, nefacand fata sperantelor puse in el. Moare in 1854. Alte opere Sufletul universal (1798); Prima schita a unui sistem al filosofiei naturii (1799); Sistemul idealismului transcendental (1800); Expunerea sistemului propriu (1801); Bruno, sau despre principiul natural si divin al lucrurilor (1802); Filosofie si religie (1804); Expuneri asupra adevaratelor relatii ale filosofiei naturii cu doctrina imbunatatita a lui Fichte (1806); Cercetari filosofice asupra esentei libertatii omenesti (1809).
Personalitatea lui Schelling. Personalitatea spirituala complexa, bine constituita a lui Schelling este alcatuita din imperecherea unor trasaturi contradictorii intr-o unitate destul de mobila, in care convietuiesc o puternica capacitate de abstractie alaturi de un viu simt artistic. Este mai degraba o nestatornica si irascibila fire de poet. Se avanta cu aceeasi pasiune pe terenul stiintelor in timp ce sufletul sau se lasa miscat de mari intreban religioase. Aceasta bogata viata interioara a contribuit sa faca din el ganditorul tipic al romantismului, creatorul prin excelenta al conceptiei romantice despre lume. Intr-adevar, pentru Schelling expresia cea mai adecvata a filosofiei este cea artistica, el insusi crezand intr-o identitate a adevarului cu frumosul. Oscilatiile personalitatii sale intelectuale il puteau identifica pana la disolutie cu anumite principii si conceptii, dar se stie se feri de ele intr-o rigida retragere. Faptul ca s-a inchis de fiecare data in sfera unei anumite gandiri a carei inraurire a absorbit-o explica de ce de-a lungul intregii sale vieti, conceptia sa a cunoscut repetate transforman, fiind colorata tocmai de acei ganditori sub influenta careia se afla. Fiecare opera reprezinta de obicei si o noua intorsatura a gandirii sale in evolutia filosofica a lui Schelling se vorbeste, de obicei, de cel putin trei etape difente: a) filosofia transcendentala a naturii (1799-1801); b) filosofia identitatii (1802-l809), cea mai importanta, de la aceasta plecand si Hegel in elaborarea idealismului sau absolut, ce ofera o noua combinare speculativa a motivelor idealiste ale gandirii postkantiene: c) filosofia pozitiva de batranete (1810-1854). Foarte productiv in tinerete, majoritatea lucrarilor sale tin aproape exclusiv de primele doua etape, in timp ce a treia desi mai lunga este si cea mai saraca in opere pe deplin elaborate.
Aceste etape de gandire nu sunt absolut disparate, rupte una de alta ele fiind strabatute de un manunchi de idei comune. Desi filosofia lui Schelling debuteaza printr-o prelucrare a filosofiei eului a lui Fichte si termina prin a ajunge o constructie mistica de factura gnostica, o ciudata mitologie fantastica inspirata de Jacob Bohme. In toate aceste modificari ramane constanta o preocupare. Este vorba de straduinta lui Schelling de a concepe mereu realitatea ca rezultat al dezvoltarii Absolutului, de a privi universul ca un vast organism de viata, ale carui membre alcatuiesc o totalitate armonios inchegata, strabatuta in toate colturile sale de aceeasi suflare de viata. Diferit inteles a fost numai conceptul de dezvoltare: fie ca un fenomen dialectic logic, fie ca un fenomen temporal istoric.
Filosofia transcendentala a naturii. Filosofia naturii a lui Schelling nu trebuie confundata cu stiinta naturii a lui Newton de al carui empirism si mecanicism se rupe in modul cel mai hotarat. Ea se innoada la traditii mai vechi, renascentiste, care prin alchimia medievala coboara pana la filosofia neoplatoniciana a naturii. Alaturi de Paracelsus, o influenta decisiva a avut asupra lui Schelling misticul Jacob Bohme pe care acesta l-a citit dupa 1803. In conceptia vechii mistici germane, in a carui raza de influenta cade Schelling. natura reprezinta o ordine ierarhica a unor forte de viata ce urca din treapta in treapta pana la viata organica. Toate corpurile materiale aflate intr-o continua schimbare, sunt produsul pasager al unirii unor germeni invizibili, indestructibili si imuabili. Aceasta filosofie a natuni se prelungeste intr-o teosofie si un spintualism care-l cucereste pe Schelling. El va incerca sa descifreze in realitate sensul unei mari drame divine, la care participa succesiv natura si omenirea.
Un alt izvor al filosofiei natuni a lui Schelling il constituie doctrina stiintei a lui Platon, mai precis afirmatia acestuia ca natura este creatia Eului si in felul acesta serveste intereselor constiintei. Schelling va elabora in amanuntime conceptia acestei finalitati naturale, concepand natura ca sistem al activitatii inconstientului, care apare ca un mijloc in realizarea ratiunii constiente Eul ca activitate va fi substituit pnn natura insasi. Aceasta din urma devine, astfel, o activitate infinita care se produce pe sine din si prin sine.
Natura se umple de o viata intenoara, din ale carei functii inconstiente se va desface in cele din urma. ratiunea constienta. Formele acestei vieti trec pnntr-o continua perfectionare. Intr-un proces fara fisuri in care deasupra cercetam cauzalitatii mecanice Schelling aseaza o viziune vitalista teleologica. Categoriile naturii se transforma in siruri de structuri mereu mai perfectionate. Opozitia dintre anorganic si organic se sterge. In timp ce Schelling trecand prin treptele succesive ale materialitatii lumina, -electricitate - magnetism, inainteaza in linie dreapta, catre organic si forma constienta de viata. Avem in fata imaginea unei lumi care e toata numai viata, activitate in toate partile sale, conceptie la care mecanismul fizic neinsufletit nu se va putea inalta niciodata. Din aceasta perspectiva chiar si anorganicul nu este decat viata adormita deja sau netrezita inca.
Artificiul la care se preteaza Schelling si care face noutatea conceptiei sale, consta in intrebuintarea data filosofiei lui Fichte: Eul si Non Eul sunt substituite pnn opozitiile dinamice care constituie natura. Din jocul acestor opozitii se constituie o dialectica interna a naturii, ce inainteaza procedand prin sinteze si instituind noi opozitii, producand pe aceasta cale intrega fenomenalitate a realitatii. Miscarea producatoare a naturii e conceputa de Schelling in mod identic cu geneza logica a constiintei din doctrina lui Fichte, aceasta marcand trecerea de la idealismul subiectiv al celui din urma la o forma obiectiva de idealism.
Filosofia identitatii
Aplicarea metodei logice a lui Fichte la diversele domenii ale naturii, istoriei si artei l-au obligat pe Schelling la o sistematizare a conceptiilor sale cunoscuta sub numele de filosofia identitatii. Fichte afirmase ca unicul principiu care poate explica deopotriva existenta si cunoasterea este Eul care produce Non Eul. Deci, la el, obiectivul este pus in dependenta de subiectiv. Datorita atat culturii sale stiintifice mai intinse cat si intuitiei sale artistice mai profunde, Schelling si-a dat seama ca realitatea obiectiva are o anumita independenta fata de spirit si nu poate fi redusa la un simplu produs al acesteia. De aceea, principiul generator nu poate fi Eul ca la Fichte, dar nici Non Eul, adica nici spiritul si nici natura, nici obiectul si nici subiectul. Deasupra opozitiei acestora sta Absolutul, care este identitatea lor perfecta si la care filosofia ajunge nu pe cale discursiva ci printr-o "intuitie intelectuala", o "intuitie geniala". Prin intuitie, pornind de la unitate, se ajunge la partile subordonate ei, pe cand procedand pe cale conceptuala ne ridicam de la parti catre unitatea lor superioara.
Lumea devine o manifestare a Absolutului, care sterge in indiferenta sa si ingroapa in sanul sau orice determinare particulara, imbratisand, deopotriva, spiritul si natura, subiectivul si obiectivul. Astfel Schelling ajunge la un panteism care, reactualizand neoplatonismul renascentist, pe Bruno si pe Spinoza, vede in realitatea lumii inconjuratoare. Absolutul infinit turnat in forme finite. Universul nu este efectul acestei indiferente, ci chiar manifestarea sa. Pentru Schelling, Absolutul prezinta doi poli: spirit si natura. Printr-un impuls izvorat din interioritatea sa infinita, Absolutul se desfasoara explicitand ceea ce continea implicit, in doua ramuri paralele finite: lumea spiritului si lumea naturii. Insa in ciuda manifestarilor sale, Absolutul ramane identic cu el insusi ca identitate obiect-subiect; natura nu este altceva decat subiect-obiect obiectiv iar spiritul decat subiect-obiect subiectiv. Intre aceste doua ramuri nu se stabilesc diferente calitative ci numai unele cantitative; ele nu se deosebesc esential ci numai gradual. In ambele ramuri intalnim atat elemente "reale" cat si elemente "ideale", cu deosebirea ca in domeniul naturii domina realul iar in domeniul spiritului domina idealul. Orice forma de existenta e creata de opozitia polara dintre spiritual si natural, aceasta polaritate fiind forta care, prin realizarea unor sinteze mereu noi, mana catre inainte intreaga realitate.
Absolutul se diferentiaza in cele doua ramuri ale sale nu in timp ci in eternitate. Procesul diferentierii sale se produce pe trepte succesive, numite de Schelling potente. Potentele ies una din alta sau altfel zis cresc una din alta; alcatuiesc siruri si indiferent de esenta lor, ca sunt natura sau spirit, ele evolueaza logic sau mai bine zis teologic, sunt angajate in realizarea unui tel comun care este tot de esenta spirituala, atingerea constiintei de sine a absolutului. Miscarea aceasta in sus a potentelor nu se identifica cu procesul temporal al evolutiei. Identitatea, adica unitatea nemijlocita dintre real si ideal nu poate fi gandita; Absolutul poate fi prins numai in "intuitia geniala", cum o numeste Schelling in viziunea intelectuala. Cu alte cuvinte, cunoasterea absoluta poate fi conceputa numai ca o autocunoastere a Absolutului, caci pentru a cunoaste Absolutul in mod intuitiv trebuie sa ne situam in el, sa devenim una cu el. Evolutia realitatii, care incepe de la materie se inscrie, asadar, pe o linie spirituala in ultima instanta, mai ales daca luam in considerare ca materia nu este decat spirit care doarme si viseaza, pietrificata intr-un somn din care se va trezi odata. Aceasta trezire a spiritului adormit la lumina constiintei se produce prin om, forma de existenta cea mai spiritualizata din cate putem afla in cuprinsul realitatii. Potentele in ele insele nu sunt altceva decat diferite grade ale cunoasterii Absolutului, adica idei. Ca si idei ale lui Dumnezeu, ele desemneaza si legitatile universale ale dezvoltarii universale.
La nivelul atins de om, forma de manifestare suprema o constituie creatia geniala si inconstienta a artistului. In care spiritul si natura, constientul si inconstientul isi sarbatoresc intoarcerea la indiferenta primordiala. Prin functia artistica, forta naturala inconstienta a geniului se realizeaza in constienta planificata a creatiei si a placerii. Creatiei artistice, operei din lumea spiritului ii corespunde creatia organica, viata din lumea naturii. Arta si viata sunt analoage, opera fiind creatia organica. In opera de arta Absolutul se contempla pe sine: in ea se naste unitatea nepereche a naturii si a spiritului. In cutele operei careia ii da nastere artistul prin inspiratia sa sta ascuns un adevar absolut. Arta, deci, este cea mai inalta valoare, in care se infatiseaza in forma cea mai pura fundamentul primar al oricarei existente. Arta nu trebuie sa imite sau sa infrumuseteze realitatea, caci aceeasi forta ii da nastere ca si natuni, cu mentiunea ca este vorba de o forta mai perfecta decat cea actionand in natura. Intuitia artistica taie drumul cel mai drept spre cunoasterea Absolutului. In gandirea lui Schelling se impletesc laolalta fire ce provin din doctrina fichtiana a stiintei, din estetica lui Kant si Schiller, in tesatura unei metafizici cu caracter artistic. Speculatiile de filosofic a natuni ale lui Schelling. In ciuda caracterului lor uneon cam fantezist, au ademenit multi oameni de stiinta, primind uneori chiar o venficare experimentala.
Filosofia pozitiva. Catre sfarsitul vietii cu scepticismul propriu batranetii, Schelling renunta la cateva din principiile directoare, anterior formulate, ale conceptiei sale in primul rand va manifesta o neincredere totala mai ales fata de orice directie rationalista de filosofare. Sustine ca in mod rational poate fi cunoscuta numai legitatea generala a realitatii, esenta sa, dar faptul ca in general exista o realitate, o lume, ca in cadrul acesteia fiecare lucru are cutare sau cutare infatisare, structura, aceasta nu se mai poate demonstra rational. Tocmai de aceea, orice filosofie rationala ii apare ca o filosofie negativa. Ea trebuie schimbata de o filosofie pozitiva; obiectul filosofiei pozitive ar fi faptul vietii, si impreuna cu acesta, acea baza irationala din care provine orice nastere si dezvoltare.
Inspirat de mistica neoplatonica, va declara Absolutul drept Dumnezeu, iar potentele metamorfozandu-se, ajung idei divine, prototipuri pentru lucrurile sensibile. Ideile, printr-un impuls negativ provenit chiar de la divinitate, ies din sanul acesteia spre a da nastere lumii materiale, patata de tot felul de imperfectiuni si care isi afla salvarea prin resorbtia statica in unitatea perfecta a lui Dumnezeu, la care ea se intoarce. Aceasta ultima redactare a conceptiei sale Schelling o numeste filosofie pozitiva, pentru a putea scoate in evidenta contrastul cu rationalismul, care constituie filosofia negativa, pe care o dezvoltase sistematic fostul sau coleg si amic de tinerete Hegel impotriva acestuia. Schelling va subestima ratiunea acordand prefennta facultatilor emotive din om si factorilor irationali din existenta.
Vasile Musca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-moderna/friederich-wilhelm-joselh-schelling-71699.html

Mere cu frisca

Mere cu frisca

Ingrediente :8 mere,3 linguri de zahar,1 1/2 lingurita peltea,o ceasca de frisca

Mod de preparare :Se aleg mere potrivite,se curata si li se scot semintele.Se pun la fiert intregi cu zaharul si un pahar de apa.Se lasa sa fiarba incet pana se formeaza in sirop bine legat ,dupa care se iau de pe foc si se lasa la racit .Merele se pun intr-o farfurie rotunda .Se ingroasa siropul cu o lingura de peltea de gutui ,coacaze sau zmeura si se toarna deasupra fructelor .Se da la rece.Se pune frisca batuta intr-un cornet de hartie si se garnisesc merele.

STIATI CA...

In Evul Mediu ,nalba era atat de raspandita ,incat imparatul Carol cel Mare a cerut sa fie plantata si in gradinile lui.
In Romania Antica verbina era denumita ” filtrul iubirii „ caci se credea ca este o planta care reconciliaza sufletele indragostitilor.Calugarii medievali ,in schimb credeau , ca planta are puterea de a tine raul la distanta.

Imn catre Dumnezeu

Imn catre Dumnezeu

de Sfantul Grigorie Teologul

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,
Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?
Ce cuvânt să Te laude?
Nici un cuvânt nu Te poate exprima.
Ce minte să Te contemple?
Nici o minte nu Te ajunge.
Tu rămâi necunoscut minţii,
Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.
Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au
Pe Tine Te slăvesc.
Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere
Pentru Tine laude împletesc.

Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,
Toate spre Tine se întorc
Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri
Imn fără de glas Îţi aduc.
În Tine toate se găsesc
Şi toate spre Tine privesc.
Ţelul tuturor eşti Tu,
Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.
Nu eşti nici unul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.
Posesor al numelor toate,
Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?
Ce minte cerească poate
Să se înalţe dincolo de a înălţimilor nori?
Măcar de mi-ai arăta milă!
O, Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,
Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,
Îmi este îngăduit în alt fel?

Har de suflet

Har de suflet

de Maria Filipoiu

M-am născut dintr-o poruncă
dictată de Tată Sfânt,
menirea sorții să-mi ducă
har de suflet pe pământ.

Ram de viță-n suflet crește,
cu povara-mi lăcrimând.
Când naștere se vestește
dintr-un sacru legământ.

Iar credința crește-n ramuri,
din copac de neam creștin.
Să le cânte recviemuri,
îngeri la botez divin.

Eu le-am dat povețe bune,
să-i iubească pe părinți.
Și vor fi prin rugăciune,
de necazuri ocoliți.

Cu-a minții înțelepciune,
parte din suflet le-am dat.
Să plec din această lume,
dezrobită de păcat.

Inima în piept suspină,
când fii s-au înstrăinat.
Iar de bucurie-i plină
că, pe Domnul n-au uitat.

Dar cu sufletul împăcat
mă voi duce în mormânt
că, pe feciori i-am educat
și crescut cu Duhul Sfânt.

Februarie, 2014

Sfantul Atanasie Athonitul

Sfantul Atanasie Athonitul

Sfantul Atanasie Athonitul este praznuit pe 5 iulie. Pe Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viaţa cea muritoare şi omenească cetatea cea mare Trapezunda şi a învăţat carte în Bizanţ, iar munţii Chimenului şi ai Athonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinţii lui erau de neam bun şi binecredincioşi. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, şi vieţuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de naşterea Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l şi luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinţi, l-a luat o călugăriţă oarecare din cele de bun neam şi l-a hrănit.
Şi încă din vârsta prunciei se arătau într-însul semnele vieţii lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârşit, pentru că pruncul, deşi era mic, însă se arăta înţelept în toate şi bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilăreşti cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau împărat, ci egumen. Şi cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viaţa monahicească, pentru că văzând pe monahia care-l creştea petrecând în rugăciuni şi în postiri, se sârguia şi el să-i urmeze ei pe cât era cu putinţă, postind şi făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vârsta pruncească.
În acea vreme, călugăriţa aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea înţelepciunii cărţilor. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorinţa lui astfel:
În vremea aceea, împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învăţătura filosofiei, şi în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi dascălul.
În acei ani, era în Bizanţ un împărat, anume Zefinazer, care luase ca soţie fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deşi petrecea în casă bogată şi îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri nefierte şi cu poame. El era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.
Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta şi încă şi pentru înţelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Încă a fost cunoscut şi de împăratul şi a fost pus dascăl de dânsul în şcoală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme ce învăţătura lui Avramie era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie şi se adunau mai mulţi ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul de mai înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui şi a-l urî. Acest lucru înţelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme şi-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, şi s-a dus să vieţuiască în casa celui mai sus zis împărat, petrecând în obişnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit împăratului să meargă pentru o trebuinţă pe Marea Egee, iar împăratul, plecând, a luat cu sine şi pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul şi au plecat la Avid şi de acolo au ajuns la Lemnos.
Şi văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut foarte mult şi se gândea să se sălăşluiască în el. Dar după ce au săvârşit slujba împărătească şi s-au întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înştiinţându-se şi auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat şi a mers la dânsul. Şi vorbind el cu stareţul, s-a îndulcit şi s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorinţa ca să se lepede de lume şi să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Şi a descoperit gândul său Cuviosului Mihail şi i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost crescut şi pentru ce petrece în casa împăratului.
Iar cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult şi-l învăţa pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, seminţele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Şi îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, împăratul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Şi vorbind el cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie şi a întrebat pe stareţ despre dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre Avramie şi că voieşte să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.
Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumeşti, ci, defăimând degrab toate cele lumeşti şi tras fiind de dragoste către cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Şi ajungând la locaşul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareţ Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc şi să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste şi îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu. Şi l-a numit Atanasie în loc de Avramie, şi nefiind obicei în mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăşi de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămaşă de lână ca într-o platoşă, întrarmând pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.
Şi a rugat Atanasie pe sfântul stareţ să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înţeleptul povăţuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Şi făcea Atanasie toate slujbele mănăstireşti şi bisericeşti care i se porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoinţele călugăreşti. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstireşti, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărţi, după porunca părintelui său. Şi era iubit de toţi fraţii pentru această iubire de osteneală a lui, şi în patru ani s-a arătat desăvârşit în viaţa monahicească.
Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să vieţuiască în linişte, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mănăstire ca la o stadie; şi i-a dat poruncă stareţul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obişnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată şi puţină apă. Iar la toate praznicele cele domneşti şi ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni şi în preamărirea lui Dumnezeu.
Şi trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor, împăratul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârşind slujba cea împărătească şi trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mănăstirea unchiului său Mihail. Şi vorbind cu dânsul, şi-a adus aminte şi l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Stareţul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah şi s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor şi fratele lui, Leon patriciul. Şi auzind amândoi de viaţa îmbunătăţită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, stareţul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat şi a vorbit cu dânşii cuvinte din duhovniceasca înţelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putinţă a se libera de dregătoriile lor şi de gâlcevile lumeşti.
Şi întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îţi mulţumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în ţarina păstoriei tale”. Deci stareţul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăşi să întindă cuvânt de învăţătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau şi se sfărâmau cu inimile lor şi plângeau. Deci însuşi stareţul se minuna de darul învăţăturii lui.
Din acea vreme, împăratul Nichifor şi Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc şi, scăpând de grijile vieţii, să slujesc lui Dumnezeu în liniştea monahicească. Această dorinţă s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu şi am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câştiga dorinţa”. Iar fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ţi spre Dumnezeu nădejdea ta, domnule, şi El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, împăratul şi patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.
Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mănăstirii, căci el îmbătrânise şi se apropiase de sfârşit. Iar Atanasie, înştiinţându-se de aceasta, deşi nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei şi judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a fugit de acolo şi umbla prin Muntele Athonului, înconjurând pe părinţii cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoinţă, din vieţile lor cele îmbunătăţite. Şi găsind pe câţiva fraţi petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălăşluit lângă aceia şi urma vieţii lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câştig; ci gerul, zăduful şi foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creşteau prin pustia aceea si din care gustau puţin la vremea lor.
În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înştiinţându-se de sfârşitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. Şi s-a înştiinţat şi de aceea, că împăratul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să treacă prin locul acela, şi s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia - ca pe unii ce erau cunoscuţi de alţi fraţi şi adeseori cercetaţi, ca să nu fie cunoscut şi el de cei ce veneau - şi s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea greceşte Tuzig.
Acolo, găsind pe un stareţ din afară de mănăstire liniştindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul şi şi-a schimbat numele său din Atanasie în Varnava, ca nu cumva, căutându-l după nume, să-l găsească. Iar stareţul îl întreba, zicând: „Cine eşti, frate, de unde şi pentru ce pricină ai venit aici?” Iar Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier şi, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume şi să plâng pentru păcatele mele. Deci pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc, şi, povăţuit fiind de Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să fiu povăţuit de tine la calea mântuirii. Iar numele meu este Varnava”. Şi crezând stareţul cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunându-se stareţului în toate, ca unui părinte.
Iar după un timp a zis către stareţ: „Începe, părinte, să mă înveţi şi pe mine carte, ca să pot să mă obişnuiesc cât de puţin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Deci stareţul i-a scris mai întâi literele şi-l învăţa pe el, ca pe un om ce niciodată nu învăţase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înţeleagă. Şi aceasta a făcut-o mult timp, iar stareţul se mâhnea asupra lui şi uneori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel ce se numea Varnava zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul şi nepriceputul, ci rabdă pentru Dumnezeu şi mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înţelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înţelege puţin alcătuirea literelor, dând nădejde stareţului că va învăţa carte.
În acel timp, Nichifor, slăvitul împărat al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mănăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte şi gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. Deci a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Athonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Iar judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte şi, chemând pe protosul - adică egumenul care este mai mare peste toţi egumenii mănăstirilor Athonului -, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i lui faţa, asemănarea vârstei şi iscusinţa aceluia în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Iar protosul i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutaţi n-a venit până acum în muntele acesta. însă nu ştiu cu dinadinsul. Dar în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toţi câţi locuiesc în muntele acesta. Deci dacă monahul pe care-l căutaţi va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca şi ceilalţi, şi atunci îl vom cunoaşte pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.
Pe atunci era obiceiul în Athon de a se aduna fraţii de trei ori pe an în lavra care se numeşte Kareia, la aceste trei mari praznice: Naşterea Domnului Hristos, Învierea Domnului şi Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La aceste praznice adunându-se toţi fraţii, prăznuiau împreună, se împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului, şi mâncau la masă de obşte. Deci sosind praznicul Naşterii Domnului, şi adunându-se toţi părinţii şi fraţii de prin mănăstirile şi chiliile cele din pustie, a venit şi stareţul acela, învăţătorul lui Varnava, împreună cu ucenicul său. Deci uitându-se protosul printre fraţi şi căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela şi l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numeşte Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci numele care se căuta era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va cunoaşte pe el din citirea cărţii.
Şi sosind timpul citirii şi punându-se cartea dinainte, protosul a poruncit monahului care se numea Varnava să citească înaintea soborului. Iar el se lepăda, zicând că nu ştie carte. Şi văzând aceasta stareţul lui, a început a zâmbi şi a zis către cel ce poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întâi”. Dar protosul îi poruncea cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era de la Dumnezeu şi a început a citi, precum ştia, având vorbirea frumoasă şi cuvintele ce ieşeau din gură, dulci. Deci văzând şi auzind ceea ce nu se aştepta, stareţul împreună cu toţi ceilalţi s-a minunat de el, dar se şi bucura şi vărsa lacrimi din ochi, mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învăţător al unui bărbat iscusit ca acela. Atunci Atanasie a fost cunoscut şi cinstit de toţi. Iar unul din cei mai cinstiţi părinţi, cu numele Pavel, care era din părţile Xiropotamului, a proorocit, zicând către fraţi acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe noi cu faptele cele bune şi va fi cu slava mai întâi decât noi întru Împărăția cea cerească, pentru că multora va fi părinte şi povăţuitor spre mântuire”.
Atunci protosul a spus lui Atanasie că îl caută împăratul Nichifor şi cu fratele său, Leon. Iar cuviosul, auzind acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Iar protosul, înţelegând că va fi spre paguba Athonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniştească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos şi repede, şi în şase zile scria toată Psaltirea, fără să-şi lase pravila cea obişnuită. Deci pentru acele cărţi i se dădea lui pâine de către părinţi.
Şi vieţuind Cuviosul Atanasie în liniştea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era împărat peste oştile Apusului, câştigând biruinţă slăvită asupra sciţilor celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Athonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmaşilor. Deci, săvârşind cele de mulţumire, a căutat cu dinadinsul pe Atanasie şi aflându-l, a alergat la chilia sa şi văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în braţe cu dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua şi noaptea şi s-a îndulcit de cuvintele lui cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu.
Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a împăratului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel împărat, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Kareii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică şi nu putea să încapă tot soborul fraţilor. Iar Atanasie a vorbit despre aceea cu împăratul, şi acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulţime de aur şi argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie şi pe ceilalţi părinţi, s-a dus în calea sa la Constantinopol şi a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulţi pentru folos, fiind foarte cinstit şi lăudat de toţi părinţii Athonului. Iar el, iubind liniştea şi fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo şi a înconjurat locurile cele dinlăuntru şi pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povăţuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Athonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate şi fiind departe de alte locuinţe pustniceşti.
Şi având dealul acela lărgime la vârf, cuviosul şi-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai mari nevoinţe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaş, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârşitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”.
Şi trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineaţă voi ieşi de aici şi mă voi întoarce în lavra Kareii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârşind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, şi îndată i-au dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită şi se îndulcea cu bucurie de dorinţă dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinţei şi plângea oricând voia. Şi a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; şi vieţuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.
În vremea aceea, împăratul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci agarenii. Iar împăratul, nepunându-şi nădejdea în puterea oştilor greceşti, ci având trebuinţă de ajutorul cel de rugăciuni de la sfinţii părinţi, a trimis cu corabia la Athon pe unii din credincioşii lui, scriind către tot soborul părinţilor şi poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de sus asupra agarenilor. Încă se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Athon. Iar părinţii Athonului, citind scrisoarea împăratului, săvârşeau rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Şi căutând în pustie pe Atanasie, l-au chemat la sobor şi i-au poruncit să se ducă la împărat. Iar el la început nu voia să se ducă, dar fiind silit de certările părinţilor, abia s-a supus.
Şi au trimis cu dânsul şi pe unul din stareţii cei cinstiţi, pe care Atanasie socotindu-l ca învăţător al său, îi urma ca un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Şi ajungând ei la binecredinciosul împărat Nichifor, când acela a văzut pe Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat, plângând de bucurie, şi l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Şi văzându-l că se face ucenicul acelui stareţ, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-şi toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovniceşti cu Cuviosul Atanasie. Şi i-a adus aminte împăratul lui Atanasie de făgăduinţa sa de demult, cum că are să se lepede de lume şi să se facă monah. Pentru aceea, el îi dădea cuviosului mult aur şi argint şi îl ruga să-i zidească chilii liniştite în pustiul acela în care petrecea.
Iar părintele Atanasie, iubind viaţa cea fără de grijă şi fără de gâlceava, s-a lepădat de grija chiliilor şi n-a primit aurul şi argintul. Deci împăratul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile şi îndulcindu-se unul cu altul de vederea feţei şi de vorbele cele iubite, s-au despărţit. Atanasie s-a întors la Athon, iar împăratul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, a biruit pe agareni şi a supus insula Creta iarăşi împărăţiei greceşti. Şi a trimis îndată pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care după aceea a fost egumen al Mănăstirii Chimenului – să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la şase litre de aur.
Iar fericitul Atanasie, socotind dorinţa cea bună şi dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor şi cunoscând că acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a luat aurul şi a început a se îngriji de zidire. Deci curăţind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilii de linişte lui Nichifor şi a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a ridicat şi o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaş, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorţeau şi se făceau nemişcate cu totul, încât nu era cu putinţă să le ducă nici la gură. Iar cuviosul, înţelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură şi a izgonit meşteşugul vicleanului şi astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.
Săvârşind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei şi a face mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniţă şi casă de străini. Şi săvârşind el cu înţelepciune şi celelalte zidiri trebuincioase mănăstirii, a adunat mulţime de fraţi, şi, aşezând bine toate rânduielile vieţii monahiceşti celei de obşte, după asemănarea celor mai vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen şi păstor al turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu şi în care binevoia şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mănăstirea şi biserica sa cea zidită de Cuviosul Atanasie.
Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viaţa călugărească şi care avea ochii inimii curaţi şi luminaţi. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineaţă în adunarea bisericii, cu luare aminte şi cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminaţi; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; şi ea umbla printre fraţi şi le împărţea daruri. Astfel, fraţilor care stăteau în străni şi cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte şase bani, iar la unii din fraţii cei vrednici le-a dat şi câte şase galbeni. Matei a văzut aceasta şi el însuşi s-a învrednicit a lua şase bani din preacuratele ei mâini.
Şi sfârşindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie şi l-a rugat să-i dea şi lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar împărţirea galbenilor la fraţi a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinţi şi cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puţin, mai puţin au şi primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească şi să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.
Din această arătare s-a cunoscut în ce fel era buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie şi pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era iconomisirea mănăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicurile şi aşezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg în cartea cea osebită a vieţii sale. Deci cel ce voieşte să ştie şi acestea, să le citească acolo, iar noi aici alegem şi povestim pe scurt faptele cele mai alese.
Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea împăratului Roman, împăratul Nichifor (Să se ştie că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina şi care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, mai în urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru izbânzile şi biruinţele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah. Şi se scârbea sfântul de neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate şi să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte pentru acest lucru, a spus fraţilor că voieşte să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mănăstireşti. Apoi, luând câţiva fraţi, a plecat şi, mergând până la Avid, a lăsat trei fraţi pe lângă el, iar pe ceilalţi i-a întors la mănăstire, zicând: „Îmi sunt de ajuns aceşti trei fraţi, ca să mă duc la Constantinopol”. Iar după ce au plecat aceia, a scris o scrisoare împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduinţele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun şi îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La sfârşit, a adăugat şi aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru amăgirea ta. Deci îţi las turma lui Dumnezeu cea nou adunată, ca tu s-o încredinţezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viaţă şi la cuvânt”.
Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei fraţi şi, încredinţând-o aceluia, l-a trimis la împărat. Iar după puţină vreme, l-a trimis şi pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, în Athon, ca să cerceteze pe fraţi şi să vadă rânduielile mănăstirii. Iar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Şi ajungând acolo la o mănăstire oarecare ce se numea a Sfinţilor, a rugat pe egumen să-i poruncească să vieţuiască în pustia care era aproape de acel aşezământ. Şi împlinindu-i-se cererea, vieţuia în linişte întru Dumnezeu şi îşi câştiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind cărţi, precum făcea mai înainte.
Şi ajungând la Constantinopol fratele acela care a fost trimis cu scrisoarea cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile împăratului; iar acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a rupt pecetea şi a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că Atanasie a lăsat locaşul şi nu se ştie unde s-a dus. Atunci şi fratele acela, înţelegând cele scrise, a început a plânge şi a se tângui că a pierdut pe părintele său. Deci împăratul a scris îndată la mănăstire, ca Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părţile stăpânirii sale să se facă cercetare pentru Atanasie.
Şi sosind acea solie a împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul şi s-a dus la malul mării, iar acolo aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa şi, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu ştia în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părţile greceşti nu voia să se abată pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.
Deci sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat şi povăţuire de la Dumnezeu. Şi i s-a făcut o dumnezeiască descoperire şi poruncă, ca să se întoarcă în Athon la locaşul său, care, prin ostenelile lui, avea să vină la înfrumuseţare şi lărgime desăvârşită; şi mulţi vor câştiga mântuire prin povăţuirea lui. Şi luând de la Dumnezeu o înştiinţare ca aceea, cuviosul a spus-o lui Antonie şi îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale.
Deci mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră şi se înfierbântaseră foarte tare, şi nu putea să meargă nicidecum. Iar cuviosul a adunat nişte buruieni din cele ce creşteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului şi, învelindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluţa sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână şi l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a uşurat durerea!” După aceea, umbla ca şi mai-nainte, având picioarele sănătoase.
Iar fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe fraţi, ducându-se în mănăstire, i-a găsit pe toţi clătinându-se din pricina plecării cuviosului, şi l-a durut inima pentru aceea. Şi nesuferind lipsirea stareţului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni. Şi după dumnezeiasca rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el pe cale şi, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar părintele, auzind despre tulburarea fraţilor care se făcea în mănăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraţilor de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mănăstire din Lampidia, unde văzând pe un oarecare frate cu mintea pierdută şi nebun, şi-a pus mâinile pe dânsul şi l-a tămăduit; apoi, învăţându-i pe ei puţin, s-a dus în Athon la locaşul său. Şi văzându-l fraţii, li s-a părut că văd soarele şi de bucurie au strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toţii la dânsul, unii îi sărutau mâinile, alţii picioarele, iar alţii îi sărutau rasa. Deci cuviosul a început, ca şi mai înainte, a rândui bine toate cele din mănăstire.
După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte a trebuit să se ducă el însuşi la împărat, pentru trebuinţa mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înştiinţându-se de venirea lui, se bucura şi se ruşina în acelaşi timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă şi se ruşina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu, şi nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă şi sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său şi cu lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, şezând singuri. Împăratul a zis: „Ştiu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor şi supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică şi nu mi-am ţinut făgăduinţa. Însă te rog, mai rabdă-mă pe mine, aşteptându-mi pocăinţa mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduinţele mele”.
Iar cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv şi îndurat dătător. Deci îl învăţa pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creştin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în viaţa cea veşnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prieteneşte cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuinţă pentru mănăstire, şi încă şi cu scrisoarea a întărit ca în toţi anii să se dea dajdie mănăstirii din insula care se numeşte Lemnos, câte două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi s-a întors cuviosul la fraţi, cu îndestulată milostenie împărătească.
Şi nevoindu-se cuviosul bine şi povăţuind la calea mântuirii mulţime de fraţi, diavolul, urătorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea şi s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaş al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareţii cei nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Athonului o ceată de diavoli. Între aceştia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoşător şi groaznic, arătând mare stăpânire. Acela despărţind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele şi să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.
Iar înainte de a se spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărţi şi în 40 de zile sfârşea Patericul. Deci, zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaş şi, biruindu-l, îi gonea meşteşugurile.
Deci vrăjmaşul, văzând că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus şi a îndemnat pe nişte monahi vechi şi nepricepuţi, care erau prin celelalte mănăstiri şi prin sihăstrii, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte şi strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat zidiri de mare preţ, a făcut port nou, a săpat izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat ţarini, a sădit vii şi a făcut muntele ca o locuinţă mirenească?” Apoi, sfătuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după sfârşitul lui Nichifor şi, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Athonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.
Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc şi, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l şi dăruindu-l cu multe faceri de bine împărăteşti. Încă a întărit şi scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mănăstirii ca dajdie, două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.
Atunci, acei bătrâni, umplându-se de ruşine, s-au căit de scrisorile lor şi, mergând la cuvios, şi-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, ruşinându-se, s-a mâniat şi mai mult. Deci iarăşi a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Iar acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareţ, anume Toma, care avea ochii sufletului curaţi. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toţi munţii, dealurile, copacii şi vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit şi suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război şi la tăbărâre, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinţii pe cei ce s-au sălăşluit aici? Pentru ce nu-i pierdem pe aceştia mai degrabă de aici? Dar şi pe egumenul lor, vrăjmaşul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeţi cum ne-a izgonit pe noi de aici şi ne-a luat locul nostru?” Aceştia zicând aşa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieşit din chilie ţinând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat şi s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea şi îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toţii departe de lavră.
După ce stareţul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune şi, cu lacrimi fierbinţi, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinţii vrăjmaşului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca şi cu un toiag de fier, bătea şi gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia, deşi au fugit, însă după puţin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război prin meşteşugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; şi atât se înmulţise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea şi la ucidere. Deci, gătind o sabie şi ascuţind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.
Iar într-o noapte, pe când toţi dormeau şi numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigaşul acela a venit la el, ca şi cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ţinea sabia trasă. Şi a bătut în uşă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu ştia că afară stă Cain şi-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine eşti tu?”, şi a deschis uşa puţin.
Iar ucigaşul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigaşul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile şi sabia i-a căzut la pământ, iar el însuşi zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu faţa în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat şi s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-şi în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta şi-mi lasă păgânătatea inimii mele!”
Iar părintele, aprinzând lumânarea şi văzând la pământ sabia ascuţită ca briciul şi înţelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte greşeala ta”.
Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie, şi de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-şi aminte de greşeala sa şi văzând nerăutatea şi dragostea părintelui, se tânguia neîncetat şi nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-şi greşeala sa şi preamărind fapta cea bună a părintelui. Şi a murit în mare pocăinţă, iar cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.
Dar şi un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Şi, neştiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile şi farmecele diavoleşti. Şi făcând el multe farmece şi vrăji părintelui, nimic n-a sporit şi se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se caia pe sine întru conştiinţa sa şi, înştiinţându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui şi, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui şi cu multă tânguire îşi mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a şi câştigat-o de la părintele cel fără de răutate.
Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greşeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni şi s-au adunat la păstoria lui mulţime de fraţi din felurite ţări - nu numai din Grecia, ci şi din Italia, şi chiar din Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia şi din Iviria, şi nu numai din cei de rând, ci şi din cei de neam bun şi bogaţi. Încă şi egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-şi egumeniile lor, veneau sub povăţuirea cuviosului. Şi nu numai egumeni, ci şi arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povăţuirea sfântului părinte şi doreau să fie păstoriţi de dânsul. Dintre aceştia era marele între patriarhi Nicolae, care se mai numea şi Hariton, Andrei Hrisopolit şi Acachie, care mulţi ani au strălucit în pustnicie. Asemenea şi pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăţi neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, şi locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel îmbunătăţit al vieţii lui. Dintre unii ca aceştia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munţii Calabriei împreună cu Sfântul Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit şi a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaştele lui din pământ şi, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele.
Nişte sfinţi mari ca aceştia erau trimişi de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, de unde se poate şti arătat că viaţa lui era mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaşte rădăcina din odrăslirea ramurilor şi pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învăţătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiţi şi păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârşit.
Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi cu minuni, n-a lipsit şi pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, şi a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Cherasiei – astfel se numeşte acel loc lângă Athon –, iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morţi de foame şi de ger, dintre care unul este monah. Deci, întăreşte-i cu pâine, ca să se poată încălzi, şi adu-i aici”. Iar Teodor, ducându-se, a găsit aşa precum a zis părintele prooroceşte şi se minuna de înainte-vederea sfântului.
Odată s-a întâmplat că sfântul a plecat cu câţiva fraţi în corabie spre o insulă, pentru trebuinţele mănăstirii. Iar cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaş, vrând să înece pe părinte şi pe fraţi, a ridicat un vânt mare cu furtună; şi, pornind învăluire înfricoşată, a răsturnat corabia în mijlocul mării şi îndată apa i-a acoperit pe toţi. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-acelaşi ceas şi a alinat furtuna.
Deci sfântul s-a aflat şezând la cârmă şi chemând pe fraţi la sine. Iar apa îi aducea ca şi cu nişte mâini şi cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe toţi i-a adunat vii în afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima şi foarte tare a strigat, zicând: „Fiule Petre, unde eşti?” Şi deodată cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adânc şi a fost adus de apă la corabie, fiind primit în mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare şi a mântuit şi pe fraţii lui; iar răul vrăjmaş nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos s-a ruşinat, căci fericitul părinte pretutindeni îl umplea de ruşine, biruindu-l şi izgonindu-l.
El a izgonit pe diavol din monahul Matei, care era foarte muncit de duhul necurat; iar cu rugăciunile sfântului, au fost izgoniţi nevăzuţii chinuitori şi din alţii care pătimeau de la aceştia.
Cuviosul mai avea încă şi putere tămăduitoare, şi slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulţi. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mănăstirii şi mâncau tot rodul pământului.
Iar odată, mergând el cu fraţii într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut şi fraţii sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare şi, binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce şi, bând fraţii, s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viţă înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile viţa de trei ori şi neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos şi din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui şi cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.
Acelaşi Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea şi această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Şi s-a întâmplat că era singur în biserica Sfinţilor Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul şi, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar faţa lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat şi m-am depărtat puţin, aşteptând; apoi iarăşi m-am arătat şi i-am văzut faţa strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, şi o asemănare de foc înconjurându-l pe el, şi de frică am strigat: «O, părinte!» Şi văzându-mă părintele îngrozit şi înţelegând pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraţilor, după moartea cuviosului.
Un frate oarecare a fost trimis de părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înşelat prin ispita vrăjmaşului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-şi greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi şi cu tânguire, mărturisindu-şi păcatul şi deznădejdea sa. Iar cuviosul, învăţându-l cu multe cuvinte folositoare şi îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între fraţi.
Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, ştiind căderea fratelui şi mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele cel căzut şi spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-şi făgăduinţa curăţiei. Încă şi părintelui îi zicea în faţă: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine şi să nu cauţi păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!”
Din ceasul acela, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgeţile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui şi n-a avut odihnă trei zile şi trei nopţi, arzând cu totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise şi de mântuirea sa. Dar ce este şi mai rău, este că se ruşina a-şi mărturisi războiul său părintelui.
Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el şi vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri mănăstireşti. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupeşti. Iar Pavel, căzând la picioarele părintelui, şi-a mărturisit primejdia sa şi a cerut uşurare de război. Iar cuviosul, învăţându-l să nu osândească pe fratele cel greşit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, şi stând el însuşi la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a uşurat de patimă, căci a simţit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui şi prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.
Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se învifora de aceeaşi poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la părintele, şi-a mărturisit patima şi cerea ajutor de rugăciuni de la dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum eşti, frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Şi i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu faţa la pământ”. Şi întinzându-se el cu faţa la pământ, părintele l-a călcat cu piciorul pe şale. Iar el, deşteptându-se din greutatea piciorului, s-a simţit tămăduit de patimă, şi din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puţine minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viaţa lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre mutarea lui.
Deoarece se adunase la cuviosul o mulţime de fraţi de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraţilor, şi să zidească paraclise şi pridvoare lângă pereţii bisericii. Şi fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie ca însuşi părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuinţele mănăstireşti. Deci, chemând mai întâi pe fraţi, le-a citit învăţătura fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare şi din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieşit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfinţitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari şi în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile lui Hristos Taine.
Iar în ziua aceea s-a arătat ca şi cum ar fi fost praznic şi era luminos la faţă ca un înger al lui Dumnezeu. Deci luând cu el şase fraţi, s-a suit cu ei la acel lucru. Şi pe când era pe vârful zidirii, cu neştiutele judecăţi ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf şi toţi au căzut, fiind împresuraţi cu pietre şi cu ţărână. Deci cinci şi-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar părintele şi cu un zidar, anume Daniil, au rămas prinşi între pietre de vii. Şi s-a auzit timp de trei ceasuri şi mai mult glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ţie, Dumnezeule!” Deci, adunându-se fraţii cu plângere şi tânguire, au scos pietrele şi ţărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alţii cu mâinile şi cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârşit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit şi pe zidar rănit foarte rău; şi aşa i-au scos pe amândoi de acolo.
Astfel a fost sfârşitul Cuviosului nostru Atanasie, care, deşi s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce nu s-a săvârşit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înştiinţare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, aşa voind Dumnezeu!”
Iar după sfârşitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinţii de pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul lui trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci faţa lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morţii. Deci mare tânguire era pentru dânsul de la toţi. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareţii cei cinstiţi, l-au strâns în basmalele lor şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.
Iar trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci fraţi, găsindu-le, le-au îngropat şi pe ele cu cinste mai înainte. Iar Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile şi a mărturisit o vedenie care i s-a arătat în noaptea dinaintea sfârşitului cuviosului. „Am văzut – zicea – un trimis luminos, venind de la împărat şi chemând pe părintele la acela. Apoi, în acel ceas, părintele ieşind din lavră, i-a urmat trimisului aceluia împreună cu şase fraţi, între care eram şi eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărăteşti şi ne-am apropiat de uşă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci fraţi, au intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Şi am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te tânguieşti, omule, pentru că nu poţi să intri înăuntru, de nu-ţi va da voie părintele cu care ai venit». Auzind eu aceasta, am început şi mai mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puţin timp, ieşind părintele, m-a luat de mâna dreaptă şi m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat şi a mă închina lui”. Acestea spunându-le Daniil, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Se cade să mai pomenim şi alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.
Odată s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cel apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare fraţi în părţile Gangrei pentru trebuinţele mănăstirii. Ajungând acolo, au găsit spre seară un păstor păscând oile şi acela avea un singur fiu pe care-l rănise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârşit, tatăl lui se tânguia foarte mult pentru dânsul. Şi văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine şi lapte. Iar monahii s-au minunat de buna lui faptă - cum, fiind într-atâta mâhnire, nu şi-a lăsat iubirea de străini - şi pătimeau cu dânsul întru supărarea lui. Iar între acei monahi era şi un frate cu numele Simeon, care avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului şi îndată a adormit acela cu somn dulce până a doua zi, iar călugării au rămas şi ei acolo. Iar dimineaţa, copilul s-a sculat sănătos, având rana tămăduită şi cerea să mănânce. Deci toţi au preaslăvit pe Dumnezeu.
Altădată, unul dintre fraţi, fiind trimis pentru slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos, în care femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sângelui şi zăcea pe patul durerii, iar bărbatul şi toţi casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înştiinţându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluţă sângele Sfântului Atanasie, iar de veţi voi, să muiem băsmăluţă cea sângerată în apă şi să o stoarcem pe ea, apoi apa aceea să o bea bolnava şi îndată va fi sănătoasă”. Şi auzind acea femeie neputincioasă cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, şi a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui şi s-a făcut sănătoasă.
Iarăşi, în altă vreme, monahii Simeon şi Gheorghe fiind trimişi cu corabia pentru oarecare slujbă a mănăstirii, au ajuns în portul Pevcului, unde au aflat un oarecare corăbier pe moarte, care acum nu mai grăia de opt zile, fiind plâns de prietenii săi. Deci au pus pe el băsmăluţa cea roşită în sângele cuviosului şi îndată omul acela s-a deşteptat ca din somn, sculându-se sănătos.
Multe minuni se săvârşeau şi la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni şi se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci să pomenim şi aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătăţit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele dinlăuntru ale lui şi udul îi ieşea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit şapte ani şi multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se mijlocitorului către Acela – Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă şi că vede pe cuviosul părinte şezând la obişnuitul său loc de egumen, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă şi un blid cu struguri. Şi luând cuviosul puţin din struguri, a pus în apă şi i-a dat lui Evstratie să bea. Iar Evstratie, socotind că este vreo doctorie obişnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Şi a zis părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia şi bea, că-ţi va fi spre sănătate”. Iar Evstratie, luând şi bând, s-a deşteptat din vedenia visului şi din acel ceas s-a tămăduit desăvârşit de boala aceea.
Acum este timpul să sfârşim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viaţa, nevoinţele şi minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi şi Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila şi puterea Sa, slava cea fără de sfârşit şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Troparul Sfântului Cuvios Atanasie Atonitul
De viaţa ta cea în trup s-au minunat cetele îngereşti, cum, cu trupul, la luptele cele nevăzute ai ieşit, pururea mărite şi ai rănit cetele demonice. Pentru care, Sfinte Atanasie, Hristos ţi-a răsplătit cu bogate daruri. Drept aceea, părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-atanasie-athonitul-152492.html

Legendele intunecoase ale castelului Corvinilor

Castelul Corvinilor a starnit fascinatie amatorilor de senzanional,dar si a celor ce cauta senzatii tari.Turistii din toata lumea sunt atrasi de fata intunecata a castelului medieval ,cunoscut pentru legendele sale macabre .Cateva unghere intunecoase ale monumentului,camera de tortura,fantana cladita de prizonieri turci ,temnita lui Vlad Tepes si catacombele de sub castel au devenit de mai multe decenii locuri unde,se spune,ar putea salasui spirite rele ”Daca ati intrat vreodata intr-un cimitir ,in miez de noapte ,atunci s-ar  pututea  sa fi simtit un sentiment de neliniste si teama .Simtul comun va spune ca nu este nimic de speriat ,insa in adancul vostru va asteptati ca un schelet sa iasa din mormant si sa va apuce de glezne ,pentru a va trage in jos ,in lumea subterana.Castelul Hunedoarei nu este numai o constructie intimidanta,ci,de asemenea,un loc unde s-au petrecut evenimente foarte ingrijoratoare „ sustin autorii unei recenzii despre castelul din Hunedoara ,publicata pe site-ul america :bizarbin.com

Sursa :REPLICA ,Saptamana 13-19 octombrie 2015

Nihilismul ca presupunere a absentei si necunoasterii lui Dumnezeu

Nihilismul ca presupunere a absentei si necunoasterii lui Dumnezeu

Felul in care Heidegger intelege spusele lui Nietzsche despre "moartea lui Dumnezeu" presupune constatarea unui fapt de fundamentala importanta istorica: indepartarea crestinismului de traditieoccidental-europeana, prin transformarea lui intr-o religie institutionalizata, de faptul originar al experientei si marturiei ecleziastice.
"Atunci cand vorbeste despre crestinism, spune Heidegger, Nietzsche nu se refera la viata crestina (asa cum rezulta ea din Evanghelii si din invatatura lui Pavel). Crestinismul este, pentru Nietzsche, manifestarea istorica, lumeasca si politica a Bisericii si a pretentiilor ei la autoritate asupra lumii occidentale si a civilizatiei acesteia, in epoca moderna."
Aceasta constatare este atat de certa pentru Heidegger, incat ea il conduce la formularea unei concluzii de importanta capitala pentru tema pe care o studiem: "in spiritul acestei conceptii, crestinismul si caracterul crestin al credintei neotestamentare nu sunt unul si acelasi lucru".
O asemenea sentinta sugereaza ca nihilismul, in forma strigatului vestitor al lui Nietzsche despre "moartea lui Dumnezeu", asadar ca incredintare istorica despre vacuitatea locului din care Dumnezeu lipseste, nu poate fi socotit drept produs al vreunei optiuni sau atitudini anticrestine. El nu contesta "buna vestire" a experientei si marturiei neotestamentare, intrucat nici nu o cunoaste ca realizare istorica concreta. Dimpotriva, trebuie sa vedem in strigatul vestitor al lui Nietzsche confirmarea alterarii crestinismului in Occident, prin devierea si indepartarea bisericilor occidentale de crestinismul Noului Testament si al primelor secole.
Potrivit lui Heidegger, experienta istorica a omului european dovedeste ca "si o viata necrestina poate sa afirme crestinismul si sa-l utilizeze ca pe un factor de autoritate, tot asa cum si o viata crestina poate sa se dispenseze de crestinism. Asa se face ca infruntarea polemica cu crestinismul nu inseamna neaparat combatere a crestinismului, dupa cum nici critica teologiei nu inseamna critica a credintei a carei interpretare ar fi trebuit sa o reprezinte teologia".
Cu alte cuvinte: nihilismul lui Nietzsche si al omului european in genere nu dovedeste nicidecum absenta Dumnezeului experientei ecleziastice originare. Absenta lui Dumnezeu este un fapt cu anumite dimensiuni istorice, petrecut in spatiul cultural al crestinismului occidental ca o consecinta a "logicii interne" a acestui crestinism.
"Nebunul" lui Nietzsche, spune Heidegger, vine in piata sa-si vesteasca noutatea unor oameni care "nu mai cred in Dumnezeu". Dar vestea "mortii lui Dumnezeu" nu provine de la ei si nici n-ar putea sa provina de la ei. Aceia care "nu cred in Dumnezeu" nu au nici cea mai mica legatura cu adeverirea absentei Lui. "Acestia sunt necredinciosi nu pentru ca Dumnezeu, ca Dumnezeu, nu mai este pentru ei credibil, ci pentru ca au renuntat ei insisi la capacitatea de a crede, astfel incat sa nu-L mai poata cauta pe Dumnezeu."
"Moartea lui Dumnezeu", incredintarea ca El este absent, este un fapt implinit numai pentru oamenii care nu au renuntat sa-L caute, pentru aceia care o fac necontenit, dar care, in cadrul teologiei rationaliste occidentale, al fideismului ori al misticismului individualist, al eticii utilitare si al autoritarismului unor Biserici transformate in religii, nu descopera altceva decat absenta Lui.
"Moartea lui Dumnezeu" este un fapt implinit pentru oamenii care refuza sa prefere o notiune abstracta unei persoane prezente, o certitudine intelectuala unei relatii directe. Acestia refuza sa identifice realitatea lui Dumnezeu cu necesitatea Primei Cauze (asa cum propune metafizica rationalista) sau cu Valoarea Suprema (asa cum propune etica utilitarista). Si ei cuteaza sa refuze toate acestea, deoarece "ei au o conceptie despre Dumnezeu mai patrunsa de sensul divinului decat conceptia presupusa de schemele intelectuale ale metafizicii si ale eticii occidentale.
"Acestui Dumnezeu (al intelectualismului si al utilitarismului) omul nu poate nici sa i se roage, nici sa-i aduca jertfe. inaintea Cauzei care-si este siesi cauza omul nu cade in genunchi de teama, nici nu poate sa-i inalte imnuri de slava ca unui Dumnezeu adevarat. De aceea si este, poate, mai aproape de Dumnezeul dumnezeiesc, acea cugetare atee care-l contesta pe Dumnezeul filosofiei, pe Dumnezeul care-Si este doar proprie Cauza."
Prin aceasta formulare, Heidegger vine sa recunoasca si strigatului lui Nietzsche calitatea de a exprima o conceptie despre Dumnezeu mult mai patrunsa de sensul divinitatii decat acei idoli ai mintii ciopliti de metafizica deista. El recunoaste implicit nihilismului european calitatea verosimila de a apara dumnezeirea lui Dumnezeu.
In cazul particular al nihilismului lui Nietzsche, Heidegger nu crede ca acesta ar putea fi interpretat ca o forma de absolutizare a antropocentrismului - premisa oricarei incercari de a-l substitui pe Dumnezeu prin om - cu toate ca textele lui Nietzsche ofera argumente in favoarea unei asemenea interpretari.
"Cine crede ca ar putea fi interpretat asa dovedeste prea putina percep-tivitate fata de esenta divina a lui Dumnezeu. Omul nu poate lua vreodata locul lui Dumnezeu, caci esenta omului nu e cu putinta sa se apropie vreodata de domeniul esentei lui Dumnezeu."
Potrivit criteriilor metafizicii, domeniul esentei lui Dumnezeu, "locul lui Dumnezeu" se defineste prin raportare la cauza creatiei si a mentinerii fiintelor. Prin repudierea metafizicii, acest "loc al lui Dumnezeu" va ramane gol, omul nu poate sa-l revendice pentru sine. Supraomul lui Nietzsche presupune nu ocuparea locului lui Dumnezeu, ci transformarea omului in epicentru al Fiintei, presupune asadar o alta intemeiere a existentelor, intr-o conceptie diferita a Fiintei: intr-o perceptie a Fiintei ca fapt subiectiv, iar aceasta prioritate a subiectivitatii intemeiaza metafizica timpurilor moderne.
Locul de unde Dumnezeu lipseste, loc ce constituie continutul nihilismului, nu este asadar o determinare obiectiva a nimicului, nu inseamna identificarea nimicului cu ceea ce metafizica a definit drept realitate "de dincolo" de cele sensibile.
Nihilismul, dupa Heidegger, nu inlocuieste pe Dumnezeu cu nimicul, cu certitudinea linistitoare a "neantului", el nu se refera la inexistenta lui Dumnezeu. Nihilismul nu este altceva decat refuzul europeanului de a corela realitatea existentelor cu Principiul lor cauzal, prin demersuri intelectuale sau acceptari mistice.
Interpretarea faptului existentei este epuizata prin adeverirea fenomenalitatii existentelor, adica prin raportarea lor la subiectul cunoscator; de aceea si conceptia despre Fiinta se intemeiaza exclusiv pe subiectivitate.
Filosofia inceteaza sa mai implice ontologia, metafizica (de la Kant incoace) se identifica cu gnoseologia. (In acceptiunea cea mai vulgara si mai larg raspandita a termenului, acest nihilism nu inseamna ateism combatant, ci rece indiferenta religioasa: omul european evita sau refuza sa puna intrebari despre Dumnezeu si despre cauza existentei, el nu manifesta interes pentru o asemenea interogatie, el interpreteaza si explica faptul existentei in interiorul hotarelor certitudinilor, de la sine intelese ale subiectivitatii.)
Pentru ca acceptiunea heideggeriana a nihilismului nietzschean sa ne apara rnai limpede, trebuie sa ne referim (chiar si cu riscul de a o face prea concis si oarecum simplificator) la felul in care Heidegger insusi raporteaza nimicul la esenta insasi a existentelor, adica la modul fiintarii, lasand gol "locul" lui Dumnezeu (al Principiului cauzal al Fiintei), fara sa nege existenta Lui.
Interogatia initiala de la care porneste filosofia pentru Heidegger nu poate sa fie aporia privitoare la relatia fiintelor cu Fiinta (aporie de tipul: ce este Fiinta, ce este acel ceva care face fiintele sa fie), deoarece o asemenea formulare ne impune corelarea cauzala (intelectuala doar) a fiintelor cu Fiinta, ca si "ontificarea" intelectuala a Fiintei (interpretam a priori Fiinta ca pe "ceva", ca fiinta, fie si suprema).
Pentru Heidegger, interogatia initiala de la care porneste filosofia este cea privitoare la diferenta dintre fiinte si Fiinta. Iar diferenta sta in aceea ca fiintele sunt pentru noi fenomene, ele se arata (epoci vovtcu), in vreme ce Fiintei "ii place sa se ascunda": cunoastem fiintele numai in masura in care ele se adeveresc, se invedereaza, adica ies din ascundere, apar din uitar, intra in starea de ne-uitare, (se manifesta ca fenomene).
Numai ca fiintele, ca fenomene, isi manifesta sinele, pe cata vreme Fiinta ramane in afara, se ascunde, adevarul Fiintei se degradeaza. Nu cunoastem Fiinta in sine, cunoastem numai modul in care fiinteaza ceea ce fiinteaza, ceea ce este, iar acest mod ne devine accesibil ca a-letheia, ca adevar, ca stare de ne-uitare, ca aparitie din letbe, din uitare, din ascunderea de sine, adica din nimic.
Dar, daca acceptam adevarul ca mod al fiintarii, trebuie sa acceptam si ascunderea, uitarea, nimicul, ca pe o conditie reala a acestui mod, prin urmare sa acceptam ca nimicul tine si el de acest mod. Fiintele fie se invedereaza, fie se ascund (fara sa inceteze a fi fiinte, adica a participa la Fiinta); uitarea si adevarul, fenomenalitatea si nimicul tin deopotriva de modulfiintarii.
In aceasta perspectiva, Fiinta inceteaza, sa mai desemneze cauza ori ratiunea fiintelor (pe Dumnezeu sau vreun alt Principiu), ea nu mai este semnul de referinta care permite ratiunii sa se incredinteze asupra existentei, ci modul in care ceea ce fiinteaza ne devine accesibil, fie ca adevar (nimicire a uitarii), fie ca uitare (nimicire a manifestarii). Interpretarea simultana si a nimicului ca mod al fiintarii constituie conditia pentru gandirea atat a prezentei, cat si a absentei (anoixria) fiintelor, adica a ambelor "faze" prin care ne devine accesibila esenta, participarea la fiintare.
Dupa Heidegger, diferenta dintre fiinte si Fiinta sta la baza unei ontologii ne-rationaliste, dar este totodata motivul constient sau nonconstient si punctul de pornire al oricarei metafizici. Si asta deoarece ea dezvaluie, in orice eventualitate, caracterul transcendent al Fiintei.
"Fiinta este dincolo de orice fiinta si totusi este mai aproape de om decat orice fiinta, fie ca este vorba de o stanca, de un animal, de o opera de arta, de o masinarie, fie ca este vorba de un inger ori de Dumnezeu. Fiinta este tot ceea ce este mai apropiat. insa a-ceasta proximitate maxima ramane, pentru om, tot ceea ce este mai indepartat."
A supune Fiinta unor formalizari rationale inseamna a ne oferi certitudini imaginare, lipsindu-ne, in schimb, de orice posibilitate de acces la metafizica. Dimpotriva, daca staruim asupra diferentei dintre fiinte si Fiinta, asupra includerii deopotriva a fenomenalitatii si a nimicului in cadrul aceluiasi mod al fiintarii, atunci nimicul se dovedeste conditie pentru ca interogatia despre Fiinta sa ramana deschisa si nesubordonata rationalismului. Nimicul nu mai este identificat cu inexistenta, nu este determinare a incheierii sau a inchiderii cercetarii metafizice. El este socotit o limita nelimitativa (limita nelimitata) a gandirii care, ea, persista in interogatie.
Definirea nimicului ca limita nelimitata a gandirii interogative constituie punctul de plecare al unei ontologii ce presupune atat atitudinea teista, cat si atitudinea ateista. Iar acceptarea unei asemenea presupuneri nu inseamna indiferenta privitor la afirmarea sau negarea lui Dumnezeu, ci inseamna respect fata de limitele care se pun gandirii ca gandire.
Prin urmare, nihilismul, ca refuz al identificarii Fiintei cu Dumnezeu (refuz al subordonarii lor fata de formalizarea rationala) sau ca raportare a lui Dumnezeu la nimic (cu sensul indetermi-narii ori al golului ce ramane in gandire atunci cand ea defineste modul fiintarii), un astfel de nihilism pare mai "teologic" decat metafizica rationalisti sau etica utilitarista.
In masura in care el inseamna respingere a afirmarii exclusiv rationale si a necesitatii practice a lui Dumnezeu, nihilismul reprezinta o radicala contestare a "idolilor mentali" ai lui Dumnezeu, iar, ca limita nelimitata a gandirii interogative, el ofera mai multe posibilitati de salvare a dumnezeirii lui Dumnezeu.
Pornind de la toate acestea, Heidegger ajunge sa sustina ca nihilismul poate sa aiba drept consecinte atat necredinta (cu intelesul de renuntare la credinta crestina), cat si credinta crestina insasi. Cu alte cuvinte, cele doua consecinte posibile ale nihilismului sunt afirmarea absentei sau recunoasterea necunoasterii lui Dumnezeu. Heidegger vine astfel sa recunoasca, in felul sau, apofatismul Teologiei, al celei neo-testamentare cel putin.
Trebuie sa devina evident din cele de mai sus ca nihilismul heideggerian sau chiar cel nietzschean, care pot avea drept consecinte atat necredinta, cat si crestinismul insusi, difera esential de asa-numita "teologie a negatiilor" (heologia negativa) din traditia Europei occidentale.
In aceasta din urma, nu fiinta este determinata de eventualitatea nimicului (a ne-manifestarii), ci nimicul este determinat de fiinta, ca opusul fiintei, negatia fiintei, ne-fiinta. Negatia este aici inversul afirmatiei, asadar tot o determinare, intelectuala. Afirmatie si negatie sunt formele enuntului critic, sunt "discurs enuntiativ". Astfel, nimicul, ca notiune negativa, ca opus al notiunii de fiinta, are si el origine intelectuala, este o creatie a intelectiei, anume "cea mai abstracta abstractie".
Oricum, nimicul este ne-fiinta, non-obiectul. Dar se pune imediat intrebarea daca aceasta ne-fiinta, in masura in care "determina indeterminat" modul fiintarii, este numai gandita ca ori este chiar ne-fiinta. Ramane deschisa intrebarea daca ceea ce nu este obiect si nu va deveni niciodata obiect este Ceva.
Metafizica rationalista a dat un raspuns facil intrebarii, formuland silogismul disjunctiv: ori nimicul este Neantul absolut, ori el trebuie sa fie o fiinta. Dar, deoarece este, prin definitie, exclus ca nimicul sa fie o fiinta, atunci el trebuie sa fie Neantul. Rezulta asadar ca, in mod evident si absolut, nimicul se identifica cu Neantul si, ca inexistent, nu merita sa fie luat in considerare si studiat. Daca nimicul este Neantul, prin definitie inexistent, atunci fiinta nu poate nicicum sa devina nimic si, in consecinta, posibilitatea nihilismului dispare.
Dar aceasta identificare a nimicului cu Neantul dezvaluie imediat caracterul axiologic al metafizicii occidentale. Fiinta, ca antiteza a ne-fiintei, a Neantului, dobandeste implicit superioritatea axiologica a existentului fata de inexistent. Iar teologia catafatica interpreteaza pozitiv caracterul axiologic al fiintei si conchide asupra valorii supreme sau de Principiu a. adevaratei Fiinte.
Pe cand teologia negatiilor, in efortul ei de a suprima caracterul ontic al Divinitatii, da un sens negativ aprecierii axiologice a fiintei, pentru a ajunge sa formuleze asupra adevaratei Fiinte o apreciere mai inalta decat orice apreciere axiologica a fiintei.
Prin urmare, diferenta care separa teologia apofatica de tedlogia cata-fatica nu consta din negarea presupozitiilor, a instrumentului (intelectul) sau a perspectivei celei din urma catre cea dintai; este vorba numai de diferenta dintre doua metode paralele.
Atunci cand isi defineste nihilismul drept o "rasturnare a tuturor valorilor", Nietzsche urmareste sa distruga fundamentul rationalist al oricarei axiologii, el incearca, adica, sa puna capat substituirii realului prin conceptul abstract. Ramanand prizoniera evaluarilor axiologice, metafizica anti-ratio-nalista duce la extrem rationalismul, dupa cum si ateismul anti-metafizic se ocupa, chiar mai mult decat teismul, de Dumnezeu.
Christos Yannaras

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-moderna/nihilismul-presupunere-absentei-necunoasterii-dumnezeu-71700.html