Santorini,Grecia(Apus de soare magic )

Santorini, Grecia                                                                                                                  

FOTO: National Geographic Creative                                                                                          

Santorini este una din cele 220 de insule greceşti în urma erupţiei vulcanice Minoan. Clădirile albe ale insulei şi peisajul minunat oferă o stare de spirit bună turiştilor care se pot bucura de apusurile magnifice din acest loc.

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html

Sfantul Simon Izvoratorul de Mir

Sfantul Simon Izvoratorul de Mir

La un om putem recunoaşte multe virtuţi, putem scrie despre el cărţi, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei: „Cine va putea număra, lăuda şi vesti luptele tale?“ Pentru că nu au fost nişte lupte omeneşti, ci ale unui sfânt.
Mănăstirile nu sunt construite de oameni. „Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi în ele se va sălăşlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieşi din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locaşurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).
Aşadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcţia mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: „Acum, Părinte, credem că eşti omul lui Dumnezeu! Atâţia ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeieşti, atâţia ani în care a făcut în mod tainic atâtea şi atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care îşi înălţa mâinile şi făcea să coboare Sfânta Treime, atâţia ani în care a trăit în acea peşteră umedă - chiar şi acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoşătoare! -, stătea drept nopţi întregi, şi petrecea împreună cu îngerii, şi se sfinţea, şi nimeni nu-i înţelegea sfinţenia şi nu dădea mărturie despre ea. In acea zi însă, plecând de la o întâmplare exterioară, muncitorii şi-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanţă are aceasta? Oare au intrat şi ei împreună cu el în împărăţia pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar ştim că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: „Ce cauţi printre noi?“. Lucrul acesta nu are însă nicio importanţă. Importanţă are mărturia lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Dumnezeu însuşi, „într-una din nopţi“, i-a spus: „Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca aceasta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfinţească cei pe care Eu i-am ales şi i-am rânduit pentru aceasta. Aşa a urcat Sfântul pe stâncă.
Aşa este viaţa unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe
care le vom înţelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem „lăudând şi cântând cu gura“, fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănţuiască puţin împreună cu Sfântul, dar şi aceasta este o săltare lăuntrică omenească.
Ctitorul este Sfântul care priveghează, şi Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viaţa lui, chiar şi ruinele mănăstirii lui - vedeţi ce au ajuns bisericile din Ţara Sfântă şi aşezămintele ortodoxe din Răsărit! inima lui, sfârşitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Ştiţi că, deşi sfintele moaşte răspândesc mireasmă, totuşi se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge,
mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaştele nu au răspândit mireasmă şi înainte, ci pur şi simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor.
Ctitorii şi sfinţii sunt oameni care ştiu să îşi ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfăţişări, meşteşugiri şi metode, aşa încât cineva se poate întreba cum de moaştele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinţilor. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori străluceşte, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbeşte, alteori tace, uneori iubeşte, iar alteori îşi exprimă iubirea prin tăcere.
Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvăzător. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieşi din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naşte copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naşte duhuri?
Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu.
La fel ca şi ctitorul nostru, tot aşa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeieşti care răsună în urechile lui şi ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârseste o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zi- deşte pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezenţa lui de zi cu zi - fie că ridică pietre , fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă şi uimire. Asa cum te temi de leu chiar si când doarme, asa te temi şi de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntru său Se odihneşte Sfânta Treime. Mulţi par că sunt ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim şi îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.
Să mai adăugăm şi aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa şi o mare durere. Din viaţa Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înţelegeau, şi de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit ca el însuşi, uscat de post, ajuns doar piele şi oase, să meargă şi să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire şi îi numea „copiii mei“. Odată cu bătăile inimii lui, le spunea şi acest cuvânt: „Copilaşii mei!“ Cum îi simţea, ce privegheri făcea pentru ei în peştera lui jilavă, din acea stâncă din care ţâşneşte apă! Şi totuşi, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Şi cu toate acestea, Sfântul îi numea: „Copilaşii mei!“.
Aceasta-i măreţia unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care
i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijeşte de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbeşte Cuviosului, ci El însuşi a îndemnat sufletele şi a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până şi de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din acea stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, şi cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârsi în fiecare suflet. In sfârsit, se dovedeşte că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Şi câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreaţa răbdare şi înţelepciune a dreptei Celui Preaînalt.
L-am cinstit, copiii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înţeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înţeles, chiar dacă am fost atenţi. Dacă am înţeles totuşi ceva, este foarte puţin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulţumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulţumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare şi ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulţumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălţările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, şi prin urmare, constructorul este însuşi Dumnezeu. Să-I mulţumim, aşadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoştinţa faţă de Cuviosul Simon, pentru că, dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinţei lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreaţă. Dumnezeu este cinstit şi se autohotărniceşte de către voinţa sfinţilor Săi.
In sfârşit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim şi noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmaşii lui, să fim împreună cu toţi urmaşii lui care ne-au premers şi care sunt cu adevărat fii ai lui Avraam. Fie ca să ne veselim şi noi împreună cu ei!

Arhimadrit Emilianos Simonopetritul

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-simon-izvoratorul-mir-155418.html

Educatia duhovniceasca in popor

Educatia duhovniceasca in popor

Adevărata educaţie, adevărata luminare nu este altceva decât iradierea sfinţeniei, fiindcă numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Harul dumnezeiesc sfinţi tor, în acelaşi timp, luminează şi învaţă. In realitate, educaţia înseamnă luminare. Harul dumnezeiesc ne dă luminarea în Duhul Sfânt, care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei.
Sfinţenia este unirea după har cu Dumnezeu, cu Cuvântul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei, şi în aceasta constă exact deplinătatea şi desăvârşirea personalităţii umane. Educaţia fără sfinţenie, fără luminarea în Duhul Sfânt, a născocit-o Europa umanistă şi a îngrădit astfel noţiunea de personalitate. Iar abaterea popoarelor europene la diferite forme de idolatrie nu este rezultatul unei educaţii rătăcite? Când pervertesc sensul caracterului omenesc - după chipul şi asemănarea - prin sisteme materialiste şi simboluri ale chipului celui pământesc şi nu ale celui ceresc, nu se abat de la menirea universală? Pentru că, cunos- cându-L pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbai
slava lui Dumnezeu cel nestneaaos cu asemănarea chipului omului celui strică dos şi al pasărilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor. Adevărata educaţie, cea dumnezeu-omeneascâ şi evanghelică, îl luminează pe om cu lumina dumnezeiasca a harului şi îl conduce la tot ceea ce este nemuritor şi veşnic. Se întoarce de la pacat şi păcătoşenie, biruieşte orice moarte şi îl face pe om nesfârşit şi nemuritor.
De la învăţători şi pedagogi poporul cere mai înainte de toate sfinţenie. Această simţire şi percepţie pentru educaţia reală, ca exemplu de sfinţenie şi luminare de la lumina lui Hristos, este conştiinţa poporului ortodox. Prin aceasta conştiinţa a trecut zilele grele ale robiei şi nu şi-a tradat idealurile lui. Aceste idealuri, care au animat neamul, erau strălucirea strămoşilor noştri luminaţi a căror credinţa în Hristos era grija principală. Orice altceva ar fi existat, venea în plan secund. Din această pricină şi educaţia lor, şi moravurile, şi idealurile lor erau după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, întregul lor scop şi Întreaga lor ţintă se concentra în jurul voii dumnezeieşti, în timp ce deviza lor era: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. Domnul este apărătorul vieţii mele. Cel dintâi şi cel mai important scop al lor era mântuirea lor din păcat, de moarte şi de diavol. Exact acesta este rezultatul educaţiei adevărate pe care Domnul Dumnezeu-Omul ne-a predat-o prin Apostoli şi prin sfinţii asceţi. Cea dintâi fraza, când începem rugăciunea noastră, este invocarea Sfinţilor noştri Părinţi, adevăraţii noştri luminători: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”.
Inlăuntrul bisericilor, oriunde am sta, vedem chipurile Sfinţilor Părinţilor noştri si ne adresăm lor, ca să ne ajute, fiindcă, aflându- se în ceruri şi stând înaintea măreţiei lui Dumnezeu, pot să se roage şi pentru noi, ca să nu se depărteze de la mintea şi din inima noastră Preasfântul Duh, si astfel să nu găsească loc cel rău, ca să ne tragă pe noi la faptele morţii. Când suntem atraşi de exemplele rele ale oamenilor veacului acestuia, care nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale lumii care zace în puterea celui rău, şi părăsim educaţia noastră dumnezeu-omenească şi evanghelică şi buna noastră creştere, atunci plata păcatului, moartea şi mădularele ei, ne vor transforma în fiare cu chip de om, politicoase, dar foarte rele. Domnul nostru Iisus Hristos este sfinţirea noastră, luminarea noastră şi educaţia noastră. El a parcurs întregul drum al vieţii omeneşti şi a făcut cu putinţă lucrarea sfinţirii şi luminării omului cu adevărul veşnic şi cu viata veşnica. Dacă cineva ajunge într-un impas în drumul vieţii iui, să-şi întoarcă mintea lui către Domnul nostru şi să se întrebe pe sine: „Acest lucru l-ar face Hristos?”. Dacă da, atunci să-l facă şi el. Dacă totuşi Acela nu l-ar face, nici el să nu-l facă. Astfel va veni lângă el şi înaintea lui arhetipul nostru, ca un învăţător şi educator viu.
Omul, în această lume, trebuie să aibă ca scop al vieţii lui numai viaţa virtuoasă, să trăiască dreptatea şi sfinţenia lui Hristos. Sufletul se sfinţeşte şi se luminează, când se nevoieşte în dumnezeiestile porunci, cu trupul, cu gândurile, cu simţirile şi cu toate dorurile lui. Rodul acestei încercări este viaţa veşnică. Robirea şi supunerea omului unei vieţi păcătoase îl conduce la moartea duhovnicească, din care nu este înviere. Drumul sfinţeniei este starea netedă a sufletului omului după chipul lui Dumnezeu. De aceea Domnul cere de la noi ca o poruncă: fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânf", căci aceasta este voia iui Dumnezeu, sfnţirea noastră.
Intreaga Evanghelie se rezumă la îndemnul lui Dumnezeu către noi: fiti sfinti, pentru că Eu sunt Sfânt. Este cutremurător faptul că Atotdesăvârşitul Dumnezeu al iubirii acceptă sa-i asemene pe oameni cu măreţia Lui dumnezeiască, să-i facă adică pe oameni asemenea Lui! Atunci şi pentru Dumnezeu, şi pentru oameni este valabilă aceeaşi Evanghelie, cu acelaşi har, cu acelaşi adevăr, cu aceeaşi dreptate, cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi bunătate: Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi. Evanghelia nu este nimic alteva decât chemarea oamenilor de către Dumnezeu la sfinţenie. Marele Apostol îndeamnă: după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vietii. A căuta pacea şi sfinţenia constituie datoria noastra, a tuturor, fiindcă fără aceasta nimeni nu va vedea pe Domnul. Numai cei binecuvântaţi prin adevărul veşnic sunt cu adevărat luminaţi, fiindcă harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos .
Fară El şi în afara Lui, nu există adevăr şi nici nu poate să fie, fiindcă singur a zis ca Eu sunt adevărul. Dacă îi vine greu cuiva să înţeleagă, aceasta se întâmplă fiindcă este împiedicat de dispoziţiile pătimaşe ale păcatului. Dar să îndrăznească. Cuvântul Evangheliei ne mângâie: orice făptură a lui Dumnezeu se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Orice făptură, dar care? Cea care crede în Iisus Hristos ca Mântuitor şi care aplică legea evanghelică a faptelor purtătoare de Hristos, postiri, privegheri, rugăciune, pe care le porunceşte educaţia cea după Dumnezeu. Mântuirea constă în sfinţirea omului, care se înfăptuieşte prin harul Sfântului Duh,
chiar dacă durează ani îndelungaţi sau este grea. Scopul vieţii omului pe pământ nu este altul decât dobândirea Preasfântului Duh, pe care l-a pierdut prin căderea strămoşească; in locul Acestuia, a purtat tunicile de piele, a căror dezbrăcare o caută neîncetat. Sfinţenia se arata ca luminare de către Sfântul Duh. De aceea ziua Cincizecimii, în care a venit Sfântul Duh, a izvorât dumnezeiasca luminare celor dintâi ucenici şi credincioşi, iar de atunci, prin Biserică şi prin Tainele ei, transmite neîncetat credincioşilor sfinţirea şi luminarea a toi adevărul. Aşadar, pentru omul purtător de Duh, toate sunt luminoase şi transparente, şi viata, şi moartea, bucuria şi întristarea şi, în general, sensul tuturor în viata prezenta şi cea viitoare. Acesta prin Duhul Sfânt vede raţiunea tuturor lucrurilor şi înţelesurile lor. şi nimeni nu poate să-l înşele, fiindcă are mintea lui Hristos.
Prin Sfântul Botez şi Mirungere, omul primeşte de la Duhul Sfânt frământătura sfinţeniei, prin care trebuie sa se dospească întreg sufletul şi trapul lui prin nevoinţa virtuţilor evanghelice. Prin dumnezeiasca Euharistie, Trupul Preasfânt al Domnului nostru devine în mod real şi personal propriul nostru trup. Prin această Taină primim Trupul şi Sângele Domnului nostru, adică deplinătatea şi sfinţirea a toate. Sfinţenia aceasta se arata de obicei ca lumină, din adevărul acesta trăieşte Evanghelia lui Hristos şi în lumea noastră, şi în cea îngerească. Prin Schimbarea Lui la Fata, Domnul nostru ne-a încredinţat cu privire la propria noastra schimbare si sfinţenie, a aratat lumina pe care credincioşii o vor avea ca veşmânt şi, după cuvântul Lui, atunci dreptii vor straluci ca soarele în Impărăţia Tatălui lor.
Transfiguraţi prin sfinţenia Preasfântului Duh, robii lui Dumnezeu se îmbracă, ca şi cu o haina, cu mina necreata a dumnezeiescului har care adeseori sraluceşte şi în afară, fiindcă întreaga existenţă a fiinţei noastre primeşte deplinătatea sfinţeniei. Multe exemple de Părinţi mai vechi şi mai noi ai Bisericii voastre au adeverit această lucrare a luminii dumnezeieşti. Potrivit Patericului, unii ca aceştia erau Awa Pamvo, Awa Siluan şi Awa Sisoe, a căror faţă strălucea precum soarele. Dar şi mai noi în istoria bisericească, precum Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov, şi, în zilele noastre, Siluan Athonitul, pururea pomenitul Gheron losif Isishastul, cel de curând plecat, Arhimandritul Sofronie şi mulţi alţii pe care Domnul nostru îi cunoaşte.
Ceea ce cunoaştem de la Părinţii noştri contemporani şi recomandăm fără rezerve este programul în viaţa noastră. Acolo unde nu este program, viata seamănă cu o căruţa fără vizitiu.
Programul în viaţa fiinţelor rationale a fost pus de Creatorul imediat după naşterea lor, prin poruncile dumnezeieşti. Ce altceva sunt poruncile daca nu programe trimise de Dumnezeu pe baza carora functinarea vieţii devine sigura şi fericita? Acele fiinţe raţionale care au păzit programele (poruncile) au rămas curate şi sănătoase aproape de Dumnezeu, în timp ce cele care nu au păzit programele au căzut din locul lor sănătos şi de la Dumnezeu în pierzanie şi distrugere. Iată exemple tragice, cel ce mai înainte era luceafăr şi acum este satana, dar şi strămoşii noştri Adam şi Eva care au fost izgoniţi din viaţă, de la Dumnezeu şi din împărăţia Lui, şi au ajuns aceştia şi urmaşii lor în valea plângerii şi a cumplitelor uniri!
Ce alte mărturii sunt mai vrednice de crezare cu privire la însemnătatea programului în viaţa noastră? Şi în oştirile tineretului zvăpăiat şi fără rânduiala, programul şi regulile menţin ordinea. Şi în înseşi adunările monahale ale Sfintelor Mănăstiri, nici un alt factor nu creează cea mai bună rânduială şi armonie decât numai programul şi regulile tipicoanelor. Şi în familiile ideale cu mulţi membri, buna rânduiala şi programul nasc armonia şi înţelegerea în viaţă. Nimeni, aşadar, să nu trăiască fără program, fiindcă de acolo unde există dezordine şi tulburare, Dumnezeu Se retrage. Şi cum spune Scriptura: Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Când cineva trăieşte evangheliceşte, înseamnă că Dumnezeu Cuvântul iradiază în el dumnezeiasca şi necreata Lui lumină. Şi daca continua sa trăiască după voia dumnezeiască, Domnul nostru îl va schimba treptat prin lumina Lui, fiindcă dumnezeirea şi lumina sunt nedespărţite. Acesta este motivul pentru care sfinţii noştri sunt închipuiţi in icoanele lor cu o cununa luminoasa. Nu exista sfinţenie fara lumină şi lumină fără sfinţenie. Pe drept cuvânt, loan strigă: lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. De vreme ce omul a căzut de la Dumnezeu şi a devenit muritor, împârâtia morţii lui s-a impus în mod absolut şi aceasta este soarta lui tragică în lume. Umanismul, jocul european al rutinei înlâuntrul morii morţii, este o monstruozitate mai înfricoşătoare care poate să se intâmple când omul trăieşte în păcat şi moarte. Cu adevârat, dacă nesfârşita iubire de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu nu ar ţine lumina raţională a harului Lui, chiar şi cei mai mici oameni sensibili şi-ar pierde desăvârşit minţile lor înăuntrul înfricoşării lumii. Lumina, Hristos, a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească. Este cunoscut că exista o identitate tainică între întuneric şi răul diavolesc. De aici se explica ura întunericului şi a raului faţa de tot ce este luminos si bun. Iar cel ce lucreaza adeavurul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui ca sunt savarsite in Dumnezeu.
Când Domnul nostru, ca Dumnezeu-Om, ne-a cercetat pe noi cu propria noastră fire pe care a luat-o fără de păcat, ne-a miluit pe noi cei ce eram scufundaţi în întunericul păcatului şi al morţii şi ne-a chemat aproape de El ca pe nişte osteniţi şi deznădăjduiţi: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Cu adevărat, omul care umblă fără Hristos, înlăuntrul teatrului şi umbrelor care se numesc lume, nu ştie unde merge . Ca să afle unde merge şi care cale îl conduce de la lumea aceasta la cealaltă, trebuie sa fie fiu al Luminii, prin credinţa în Hristos, care este Lumina lumii. Despre aceasta Domnul nostru zice: Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dumnezeu este desăvârşită sfinţenie şi lumină absolută. De aceea nici un întuneric nu este întru El. Şi noi vom fi cu El, dacă vom umbla în lumină, precum El este în lumină.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/educatia-duhovniceasca-popor-155521.html

Sihanoukville, Cambodgia

Sihanoukville, Cambodgia                                                                                                               FOTO: National Geographic Creative                                                                                                 
 Plaje din Asia sunt unele din cele mai liniştite locuri, mai ales la sfârşitul zilei. În Sihanoukville, Cambodgia, turiştii pot urmări apusul soarelui de pe plaja Ochheutel, în timp ce savurează un coctail gustos.

Paine cu usturoi

Paine cu usturoi

Ingrediente: 1/2 cana de unt inmuiat/margarina,6 catei mari de usturoi,1 lingura patrunjel tocat fin

Mod de preparare: Se pun toate ingredientele intr-un castron si se amesteca pana la omogenizare,Se intinde pe paine ,se inveleste totul in folie de aluminiu si se dau la cuptorul preincalzit la 220 grade Celsius ,timp de aproximativ 25 de minute.Se poate servi imediat ce este scoasa din cuptor sau poate fi lasata sa se usuce si servita drept crutoane cu usturoi.

Ana Nica

                                                                -*-

STIATI CA...

*Denumirea de „ timbale” provine de la numele recipientului in care se gatea ,pe vremuri,preparatul,de forma usor conica,asemanatoare unui vechi instrument muzical de percutie arab,thabal (timpan).La origine,timbalele erau produse de patiserie confectionate din faina ,sare,unt si apa ori din faina cu un mic adaos de zahar si mirodenii.

Alpii din Sud -Noua Zeelanda

Alpii din Sud, Noua Zeelandă                                                                                                          

FOTO: National Geographic Creative                                                                                            

 Alpi din Sud ai Noii Zeelande, cunoscuţi mai ales pentru gheţarii şi lacurile lor glaciare, oferă un peisaj epic pentru excursioniştii care vor să vadă în linişte amurgul

Sursa: http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html

Salata de orez salbatic

Salata de orez salbatic

Ingrediente : 100 g orez salbatic,150 g rosii cherry ,1 castravete,1/2 ardei gras,1 ceapa mica,zeama de la 1/2 lamaie,1 lingura ulei de masline ,sare si piper dupa gust.

Mod de preparare : Orezul se spala in mai multe ape si se fierbe,15 minute,in apa cu putina sare.Dupa ce fierbe,se clateste cu apa rece si se pune la scurs.Se spala castravetele,rosiile,ardeiul si ceapa.Se toaca toate cubulete si se amesteca bine  cu orezul racit.Se pune ulei si zeama de lamaie,se potriveste de sare si piper,se amesteca si se serveste.

Ana NICA


                                                          -POFTA BUNA-

STIATI CA...

* Carol cel Mare,regele francilor,impusese cultura usturoiului in toate granitile sale pentru a-i incita pe apropiatii lui sa-l imite .Astfel usturoiul devine nelipsit din toate gradinile de legume si zarzavaturi medievale.
* In anul 1300,oricine indraznea sa se prezinte la curtea regelui Alfonso de Castilia ,mirosind a usturoi ,era alungat pe loc si nu mai avea voie sa vorbeasca cu ceilalti curteni timp de o saptamana.