Porc la abur. Dim Sum

Foto Creative Commons

Porc la abur.Dim Sum 

Ingrediente: 1/2 kg carne de porc taiata cubulete,1 lingura usturoi pisat,1 lingura zahar,1 lingura sos de soia,1 lingura sos hoisin sau soa de stridii sau ambele,1 lingurita ulei de susan,1 lingurita sos de chili(dulce sau picant),1-2 lingurite amidon.

                                                   -*-

Mod de preparare: Se taie carnea si se amesteca impreuna cu ingredientele de marinata,lasandu-se astfel peste noapte.A doua zi,se face fierbera,folosind cosuri de bambus sau o masina de gatit cu aburi moderna.Inainte de a fierbe carnea,se mai poate pune niste ceapa proaspata deasupra ei sau ciuperci ,dupa gust.Se fierbe aproximativ 20 de minute si se serveste fierbinte.

                                              POFTA BUNA !

STIATI CA ...

*Prezenta usturoiului in America se datoreaza lui Columb.Usturoiul a ajuns in Republica Dominicana in jurul anului 1492 ,apoi in America de Sud si Centrala.In America de Nord abia in sec. al 19-lea ,planta a fost popularizata de mexicani prin arta lor culinara ,recunoscuta azi la nivel mondial.

Sat Campani-Sat Sighistel-Valea Sighistelului-P Magura-P Coliboaia-P Din Dosu Muncelului-Calea Fusului-DN 75 km 25+100 * muntii Apuseni

Sat Câmpani – Sat Sighiştel – Vl. Sighiştelului – (P. Măgura – P. Coliboaia) – P. Din Dosu Muncelului – Calea Fusului – DN75 km 25+100;

Lungime 12,5 km;

Durată 6 1/2 h

Traseu pentru vizitarea Văii Sighiştelului, zona cu cele mai multe cavităţi naturale pe unitatea de suprafaţă de la noi din ţară. Pe prima jumătate, drum uşor, practicabil în tot timpul anului, mai dificil la ape mari; între Peştera Coliboaia şi Muntele Ţapu, în zona de obârşie a Văii Sighiştelului, drum greu cu diferenţe de nivel mari, inaccesibil iarna.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Locuri bantuite * Hotel Le Pavillon,New Orleans ,SUA

Hotel Le Pavillon, New Orleans, SUA

Le Pavillon, construit in 1907, se spune ca ofera cea mai luxoasa experienta din New Orleans. Oaspetii pot sa guste din plin din spiritul sudist si de asemenea sa…comunice cu mortii, pentru ca nu mai putin de 5 fantome diferite bantuie Le Pavillon. Adda, o tanara care a fost ucisa de o diligenta la inceputul secolului trecut, obisnuieste sa se ciocneasca de vizitatori pe holurile hotelului si sa dispara in neant. Le Pavillon e casa si pentru o vaduva batrana imbracata in negru, un cuplu care isi petrece noptile plimbandu-se de mana pe holuri si chiar a unei fantome “tinere”, un hipiot din anii ’70, care alearga pe langa vizitatori si apoi dispare fara urma, intrand in pereti.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Sfantul Proroc Moise

Sfantul Proroc Moise

Sfântul Proroc Moise este cinstit pe 4 septembrie. Sfantul Moise a trăit cu 1500 de ani înainte de Întruparea Domnului Hristos şi a trăit la curtea faraonului. El ne-a lăsat scrise primele cinci cărţi din Sfânta Scriptură. Sfântul Proroc Moise este persoana aleasa de Dumnezeu sa scoata poporul lui Israel din robia egipteană. La 40 de ani a fugit în Madian, lângă Muntele Sinai, pentru că a ucis un egiptean. După alţi 40 de ani, pe care i-a trăit ca păstor, Dumnezeu i-a poruncit să scoată evreii din Egipt. Pentru că faraonul nu a vrut, Dumnezeu a bătut Egiptul cu 10 pedepse, iar faraonul şi oastea sa au fost înghiţiţi de mare după ce a fost despărţită de toiagul lui Moise pentru ca evreii să ajungă pe celălalt mal. Alţi 40 de ani au călătorit evreii prin pustiu, unde Moise le-a fost proroc şi legiuitor. Sfântul Proroc Moise a murit la 120 de ani, fiind înmormântat pe muntele Nebo.

Viata Sfantului Proroc Moise

Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulţit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înşii câte şase sute de mii de bărbaţi. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmaşii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile şi cu slujbele şi cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit nişte cetăţi nu atâta pentru trebuinţă, cât pentru mărire deşartă şi pentru că până în sfârşit să împuţineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia şi-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulţeau, pentru că nu putea să-i împuţineze oamenii, pe aceştia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulţi şi a-i mări. Şi deşi împăratul poruncea moaşelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năştea parte bărbătească să-l ucidă, moaşele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruţa. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia şi să-l arunce în râu.
În acea vreme era un om din seminţia lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeaşi seminţie - anume Iohabeta. Aceştia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, şi o fiică, Mariami.
În acea vreme singură şi cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Ştiind porunca împărătească, de a ucide pe toţi pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânşii trei luni. Şi de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu răşină şi cu smoală, a pus pruncul într-însul şi l-a aşezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Şi păzea sora lui de departe ca să ştie ce i se va întâmpla pruncului.
După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă şi văzând un sicriaş în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaş şi fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: "Acesta este dintre pruncii evreieşti". Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene şi n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi şi slujea, şi i-a zis: "Dacă voieşti, stăpâna, să-ţi chem ţie o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul". Şi i-a zis ei fiică lui faraon: "Mergi şi cheamă!" Şi ducându-se copiliţa, a chemat pe mama pruncului. Şi a zis către dânsa fiica lui faraon: "Păzeşte-mi pruncul acesta şi mi-l hrăneşte, iar eu îţi voi plăti ţie".
Deci a luat femeia pruncul pe mâini şi îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, şi l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Şi i-a pus lui numele de Moise, zicând: "Din apă l-am scos pe el", pentru că "Moise" în egipteană înseamnă "apă". Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ şi a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul şi cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înştiinţare de la vrăjitori că atunci când se va naşte povăţuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Şi împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alţii împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neştiinţă.
Vrând să ispitească ştiinţa şi răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură şi şi-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleşi egipteni ca să-l înveţe toată înţelepciunea. Şi era copilul isteţ la minte, întrecând în puţină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului şi tuturor celor din palatele împărăteşti. Iar când a fost înştiinţat de neamul său că era evreu, a început a cunoaşte pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de păgînătatea egipteană se îngreţoşa.
Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Şi pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni prooroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului şi sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui şi vreme potrivită.
În zilele acelea, ieşind Moise la fraţii săi, la fiii lui Israel şi cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace şi încolo, n-a văzut pe nimeni şi, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieşind a doua zi, a văzut doi bărbaţi evrei bătându-se şi a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: "Pentru ce-l baţi tu pe aproapele tău?" Iar el a zis: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Oare, voieşti să mă ucizi şi pe mine aşa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?" Şi s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta şi încerca să-l ucidă pe Moise. Şi s-a dus Moise de la faţa lui faraon şi s-a sălăşluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a şezut lângă o fântână. Şi iată şapte fiice ale lui Iotor, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână şi, scoţând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.
Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă şi le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Iotor, zicând: "Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a adăpat oile noastre". Iar Iotor a primit pe Moise în casa sa şi i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, şi cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând "că nemernic sunt în pământ străin"; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând "că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu şi m-a izbăvit din mâinile lui faraon".
După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului şi au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăţi şi au strigat şi s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor şi şi-a adus aminte de aşezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob şi, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.
Iar Moise păştea oile lui Iotor, socrul său, şi mâna oile la păşune şi a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Şi vedea Moise că rugul ardea cu foc şi nu se mistuia şi a zis: "Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie". Şi l-a strigat Domnul din rug: "Moise, Moise!" Iar el a zis: "Ce este, Doamne?" Şi i-a zis Domnul: "Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt". Şi i-a zis lui: "Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela şi să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului".
A zis Moise către Dumnezeu: "Cine sunt eu ca să merg la faraon şi să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?" Şi mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, "că sunt slab în glas şi zăbavnic la limbă". Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că şi pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Iotor, a cerut să meargă în Egipt ca să-şi cerceteze fraţii. Şi i-a zis Iotor: "Mergi sănătos". Şi s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise şi toţi cei ce căutau sufletul lui muriseră. Şi a ieşit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul şi, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Şi a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Şi făcură semne înaintea poporului şi le-a crezut poporul şi s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi a căutat spre necazul lor.
După acestea au intrat Moise şi Aaron la faraon şi i-au zis lui: "Acestea grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie". Şi a zis faraon: "Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu ştiu pe Domnul acela şi pe Israel nu-l voi elibera". Şi a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le şi multe bătăi că şed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise şi a lui Aaron: "Să vadă Dumnezeu şi să vă judece pe voi, că aţi făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi".
Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: "Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!" Iar ca să înţeleagă faraon că sunt trimişi de la Dumnezeu, începură a face semne. Şi a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui şi s-a făcut şarpe. Deci a chemat faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi făcură şi vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea şi a aruncat fiecare toiagul său şi s-au făcut şarpe; şi a înghiţit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Şi s-a învârtoşat inima lui faraon şi nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul şi n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.
Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui şi s-a prefăcut toată apa râului în sânge şi peştii cei din râu au murit şi s-a împuţit râul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaştele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului şi a scos broaşte care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui şi la oamenii lui au intrat broaştele. Şi a scos pământul lor broaşte care, după porunca lui Moise, au fost omorâte şi egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi şi s-a împuţit tot pământul Egiptului de broaştele care muriseră şi putreziseră.
A treia pedeapsă au fost ţintarii care au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muşte câineşti. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A şasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni şi la dobitoace. A şaptea pedeapsă, grindină şi foc arzător cu piatră; şi a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc şi toată iarba şi toţi copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele şi omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze şi nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile şi nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea şi cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuţi ai Egiptului.
Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise şi prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deşi de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoşa inima lui şi nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint şi de aur şi haine de mult preţ, câte au putut să ducă cu dânşii; şi a făcut Moise poporului Pasca, învăţându-i pe ei cum trebuia să mănânce mieluşelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile uşilor lor. Şi în miezul nopţii Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pămîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce şedea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă şi până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.
Deci s-a sculat faraon noaptea şi toţi robii lui şi toţi egiptenii; şi a fost ţipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Şi a chemat faraon pe Moise şi pe Aaron noaptea, şi le-a zis: "Sculaţi-vă şi vă duceţi de la poporul meu şi fiii lui Israel. Să mergeţi şi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru precum ziceţi. Şi oile şi dobitoacele voastre, luându-le, duceţi-vă!" Şi îi şi-leau egiptenii pe evrei cu sârguinţă, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toţi vom muri pentru dânşii".
Deci au ieşit israeliţii, luându-şi făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-şi gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi şi rugau, îi şi sileau pe dânşii să se ducă mai curînd. Şi ieşiră cu argint şi cu aur şi cu bogăţie multă şi nemernici mulţi au ieşit cu dânşii şi oi şi boi şi dobitoace foarte multe. Şi erau bărbaţi pedeştri ca la şase sute de mii, afară de copiii cei de casă, şi de bătrânii care mergeau cu dânşii. Încă a luat Moise şi oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt şi văzând înainte cu duh proorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: "În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicaţi şi oasele mele de aici cu voi".
Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânşii şi îi povăţuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina şi n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua şi cel de foc noaptea înaintea întregului popor.
Înştiinţând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon şi a slugilor lui asupra poporului israelit şi a zis: "De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?" deci a înhămat faraon la căruţele sale şi a adunat cu sine tot poporul, a luat şase sute de căruţe alese, toţi caii Egiptului şi voievozi peste tot şi a alergat în urmă fiilor lui Israel şi i-a ajuns pe ei când erau aşezaţi lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânşii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor şi s-a luat şi stâlpul cel de foc de la faţa lor şi a stat dinapoia lor şi a intrat între tabăra egiptenilor şi între tabăra fiilor lui Israel şi au stat şi s-a făcut întuneric şi ceaţă şi a venit noaptea întru care şi-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare şi a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru şi a făcut marea uscată şi s-a despărţit apa.
Şi au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat şi s-a făcut apa ca un zid de piatră şi ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară şi veniră în urma lor pe aceeaşi cale, în mijlocul mării, toţi caii lui faraon şi carele şi călăreţii. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe ţărmuri şi iar şi-a întins mâna spre mare şi s-a aşezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă şi i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruţele şi călăreţii şi toată puterea lui faraon şi nu a rămas dintr-înşii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Şi i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor şi au văzut fiii lui Israel pe egipteni morţi pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Şi s-a temut poporul de Domnul şi a crezut în Dumnezeu şi lui Moise, plăcutul Lui.
Atunci au cântat Moise şi fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se şi dănţuind pentru biruinţa ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: "Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal şi pe călăreţ l-au aruncat în mare".
Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roşie şi i-a dus în pustiul Sur şi au mers trei zile prin pustie şi nu au aflat apă să bea. Şi au mers la Mera şi nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; şi poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: "Ce vom bea?" Şi Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa şi au băut dintr-însa.
Aşa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăţi felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătăţile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-şi aminte de bunătăţile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu şi le-a plouat mană să mănânce şi le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra şi a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruinţă supra lui Amalic. Căci îşi ridică mâinile la rugăciune şi biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârşit l-a tăiat cu sabia. Şi de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânşii şi i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor şi lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a grăit Domnul către dânsul faţă către faţă, ca şi cum ar grăi cineva către prietenul său. Şi a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roşii mohorâte şi de vison şi chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna şi toiagul lui Aaron ce a înfrunzit şi Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur şi a aşezat toate cele spre jertfă şi spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoţi şi diaconi, învăţându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a aşezat lor praznice şi luni noi, învăţându-i pe dânşii judecăţile şi îndreptările.
După ce le-a aşezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit şi de cea pământească. A ales bărbaţi puternici din tot Israelul şi i-a făcut pe ei mai mari peste o mie şi peste o sută şi peste cincizeci şi peste zece şi logofeţi de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Iotor, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui şi cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste şi ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.
Multe semne şi minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise şi a dat sfaturi şi a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărţile lui - Ieşirea, Leviticul, Numeri, şi în A doua Lege. În aceste cărţi se cuprind, cu de-amănuntul, viaţa lui şi ostenelile pe care le-a suferit, povăţuind şi îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârşitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: "Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, şi să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire şi să te sfârşeşti acolo".
Mai înainte de sfârşitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminţie deosebit, proorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan şi tot pământul Neftalimului şi tot pământul lui Efrem şi al lui Mânaşi şi tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Şi pustia şi satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Şi a zis Domnul către Moise: "Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: Seminţiei voastre îl voi da pe el şi l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra".
Şi s-a sfârşit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Şi-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor şi n-a ştiut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârşit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Şi au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Şi s-au sfârşit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoţându-ne, să ne sălăşluiască pe noi în veşnicele lăcaşuri. Amin.

Troparul Sfântului Prooroc Moise
Suindu-te către înălţimea bunătăţilor, Sfinte Proorocule Moise, te-ai învrednicit a vedea Strălucirea lui Dumnezeu, primind tablele cele date de Dumnezeu; şi purtând întru tine darul însemnărilor, te-ai făcut cinstită laudă proorocilor şi mare taină a dreptei credinţe.

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-proroc-moise-155267.html

Spitalul de urgenta al sufletuiui

Foto:Creativ Commons

Spitalul de urgenta al sufletului

Ortodoxia ne oferă moduri riguroase de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Acestea trebuie învăţate, întrucât a fi sau a deveni creştini ortodocşi autentici presupune a depăşi stadiul ritualurilor formale de căutare a unei vieţi lăuntrice care să ne transforme şi să ne lumineze sufletele. A aparţine unei comunităţi bisericeşti nu e suficient, deoarece Biserica nu înseamnă oar slujbe frumoase, icoane şi teologie mistică. Aidoma unui spital al sufletelor, ea este locul unde ne putem vindeca de bolile care ne supără.
Aşa cum ştim, nici un pacient nu intră într-o secţie de urgenţă aşteptându-se să fie vindecat instantaneu. In primul rând, va trebui să se supună unor investigaţii efectuate de membrii personalului medical, care-l vor întreba ce fel de dureri are, apoi va urma efectuarea unor analize sau investigaţii, iar ulterior va primi medicaţia necesară.
Prin reprezentanţii ei, Biserica sau spitalul sufletului procedează la fel; preoţii acţionează în acelaşi mod ca şi personalul unui spital de urgenţă. Il mtreaba pe pacient, adică pe credincios, ce anume îl supără, îi examinează aşezarea sufletească pentru a descoperi aspectele mai grave ale bolii sale duhovniceşti şi-i recomandă tratamentul cel mai potrivit stării sale sufleteşti. Astfel preoţii devin îndrumătorii credincioşilor, terapeuţii lor, învăţându-i ce trebuie să facă pentru a fi reconstruiţi lăuntric.
Dintre tratamentele prescrise de preot întru tămăduirea fiilor săi duhovniceşti aflaţi în momente de cumpănă fac parte următoarele: o regulă de rugăciune, lecturi zilnice din Sfânta Scriptură, spovedanii cât mai frecvente, primirea Sfintei Euharistii. Aşa cum medicul este mai eficient în prescrierea dozei unui medicament după ce ajunge să-şi cunoască mai bine pacienţii, tot la fel şi preotul va şti mai bine ce fel de recomandări le sunt indicate fiilor şi fiicelor sale duhovniceşti după ce-i va cunoaşte mai bine.
Prin urmare, viaţa duhovnicească trebuie învăţată - astăzi mai mult chiar decât in orice altă perioadă a istoriei omenirii -, pentru că, pe măsura ce creşte necredinţa, sporesc şi obstacolele din calea progresului vieţii duhovniceşti. Degradarea întregii societăţi şi profunzimile depravării devenite un standard de moralitate în epoca actuală au transformat prezentul intr-o epocă periculoasă. Spiritualitatea practicată de unul singur, fără îndrumători, ne va expune amăgirilor şi mistificărilor. Avem nevoie de povaţuiton experimentaţi; numai cu ajutorul lor vom scăpa de capcanele mândriei şi ale voii proprii.

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/spitalul-urgenta-sufletului-155470.html

Iepure cu ceapa

Iepure cu ceapa 

Iepure cu ceapa

Ingrediente:750 grame carne ,3 cepe mari,8 linguri ulei,1 dl suc de rosii,4-5 felii de lamaie,4 linguri vin,o foaie de dafin,1 varf de cutit de piper macinat ,3 catei usturoi,putin cimbru,sare.

Mod de preparare:Ceapa se taie felii subtiri si se caleste in ulei 2-3 minute.Se adauga apoi carnea fezandata taiata bucati ,putina sare,piper si se fierbe inabusit cca. 2 ore ,adaugand cate putina apa ca sa nu se arda ceapa.Focul trebuie sa fie foarte mic sau la cuptor .Daca ceapa se arde ,trebuie schimbat vasul ,altfel mancarea va avea un gust neplacut .Cand carnea este fripta ,se adauga toate ingredientele mentionate .Se potriveste de sare . Se da la cuptor 10 minute .Se serveste dupa ce s-a racit

                                                            -*-

STIATI CA...

*Usturoiul mai este denumit si " aurul bucatarilor"
*Louis Pasteur a fost primul care a demonstrat ,pe baza dovezilor stiintifice ,puterea antiseptica a usturoiului.
*In sec.19 ,se puneau coliere de usturoi si la gatul vitelor ,pentru ca acestea sa nu se imbolnaveasca sau sa fie ferite de vraji.

Saua Vartop-Groapa Ruginoasa-Valea Cheia Rea-Varful Grohotilor-Varful Fata Goala-Stei * muntii Apuseni

Şaua Vârtop – Groapa Ruginoasă – Valea Cheia Rea – Vf. Grohoţilor – Vf. Faţa Goală – Ştei;        

 Lungime 28 km;                                                                                                                  

Durată 7 - 8 h                                                                                                                        

Marcaj Banda galbena

Traseu de legătură între Oraşul Ştei şi Satul de vacanţă Vârtop, accesibil tot timpul anului, iarna putând fi parcurs pe schiuri de tură.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Foto- Licenta Creativ Commons

Locuri bantuite * HotelCastello Della Castelluccia ,Roma,Italia

Hotel Castello Della Castelluccia, Roma, Italia

Nu e niciun secret ca Roma e scaldata in sange. Daca nu credeti, cercetati mai in amanunt istoria antica. Castello Della Castelluccia, e o cladire superba, care dateaza din secolul XI. Pereti grosi din piatra, adapostesc secole de istorie si…multe fantome. Vizitatorii s-au declarat de multe ori nemultumiti de zgomotul produs de aparitiile spectrale ale cailor care inconjoara hotelul. Dar nu doar fantomele cailor de alta data sunt legate de hotelul Castello Della Castelluccia. Numerosi martori au declarat ca l-au vazut insusi pe Nero bantuind holurile hotelurile. Se pare ca sangerosul imparat nu si-a gasit nici pana in ziua de astazi odihna.

Sursa:http://horror-romania.ro/cele-mai-bantuite-hoteluri-din-lume/

Sfantul Cuvios Pimen cel Mare

Sfantul Cuvios Pimen cel Mare este cinstit pe 27 august. Sfantul Pimen cel Mare s-a nascut in jurul anului 340, in Egipt. S-a retras in pustiu impreuna cu cei sapte frati ai sai. Dupa multe nevointe, ajunge unul din marii parinti ai pustiului Sketis. A fost indrumator duhovnicesc pentru multi Parinti si sihastri din Egipt si din Tebaida. Darul discernamantului reiese din toate rostirile sale, sau intamplarile referitoare la viata si trairea lui. Din relatarea vietii sale aflam ca la un moment dat, guvernatorul locului dorea sa-l vada. Pimen, gandind ca asa vor incepe ispitele si caderea in mandrie, refuza sa-l primeasca. La primirea acestei vesti, guvernatorul il inchide pe nepotul sau cu gandul ca Pimen va veni sa-i ceara sa-l elibereze si astfel il va putea cunoaste. Insa, Sfantul Pimen ii raspunde guvernatorului: „Cerceteaza dupa lege si de este vrednic de moarte, sa moara, iar de nu, nepedepsindu-l, sa-l eliberezi!” La auzul acestor cuvinte, nepotul a fost eliberat. Cuviosul Pimen a murit la varsta de 110 ani, dupa anul 450.

Din invataturile Sfantului Pimen cel Mare:

- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: ce este a se mania cineva in zadar pe fratele sau? (Mat. 5, 22) Si a zis: orice nedreptate iti va face fratele tau si tu te vei mania pe el, in zadar te manii. Chiar de iti va scoate ochiul tau cel drept si iti va taia mana ta cea dreapta si te vei mania pe el, in zadar te manii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci sa te manii tare.
- S-a dus un frate odata, din partile lui avva Pimen, in strainatate. Si a ajuns la un pustnic acolo (ca era milostiv si multi veneau la dansul). Si i-a vestit lui fratele despre avva Pimen. Si auzind fapta lui cea buna, a dorit sa-l vada. Deci intorcandu-se fratele in Egipt, dupa catava vreme a venit pustnicul din strainatate in Egipt la fratele cel ce venise la el (ca ii spusese lui unde petrece). Si vazandu-l acela, s-a mirat si s-a bucurat foarte. Si a zis pustnicul: fii bun si du-ma la avva Pimen! Si luandu-l, a venit la avva Pimen si i-a vestit cele despre dansul zicand ca mare om este si multa dragoste si cinste are la locul lui si i-am vestit lui despre tine si dorind sa te vada, a venit. Deci l-a primit pe el cu bucurie si sarutandu-se unul cu altul, au sezut. Si a inceput cel strain a vorbi din Scriptura locuri duhovnicesti si ceresti. Si si-a intors avva Pimen fata lui si nu i-a dat raspuns. Si vazand ca nu vorbeste cu dansul, mahnindu-se a iesit. Si a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: in zadar am facut toata calatoria aceasta, ca am venit la batranul si iata ca nici a vorbi cu mine nu voieste. Si a intrat fratele, la avva Pimen si i-a zis: avvo, pentru tine a venit acest om mare, avand atata slava la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dansul? I-a zis lui batranul: acesta din cei de sus este si cele ceresti graieste, iar eu din cei de jos sunt si cele pamantesti vorbesc. De mi-ar fi grait despre patimi ale sufletului, i-as fi raspuns; iar daca pentru lucruri ceresti eu aceasta nu stiu. Deci iesind fratele, i-a zis: batranul nu degraba vorbeste din Scriptura, ci daca cineva ii va grai lui despre patimile sufletului, ii raspunde. Iar el umilindu-se, a intrat la batranul si a zis catre dansul: ce voi face avvo, ca ma stapanesc patimile sufletului? Si a luat aminte la dansul batranul, bucurandu-se. Si a zis: acum bine ai venit. Deschide-ti gura ta pentru acestea si o voi umplea de bunatati. Iar el mult folosindu-se zicea: cu adevarat aceasta este calea cea adevarata. Si multumind lui Dumnezeu, s-a intors la locul sau bucuros caci cu astfel de sfant s-a invrednicit a se intalni.
- Un frate i-a zis lui avva Pimen: de voi da fratelui meu putina paine sau altceva, dracii le pangaresc ca pe unele ce se fac pentru placerea oamenilor. I-a zis lui batranul: desi pentru placerea oamenilor se fac, noi sa dam trebuinta fratelui. Si i-a spus si acest fel de pilda : doi oameni erau plugari si locuiau intr-o cetate. Si unul dintr-insii semanand, a facut putine necurate, iar celalalt, lenevindu-se nu a facut nimic. Deci facandu-se foamete, care din amandoi poate sa traiasca? A raspuns fratele: cel ce a facut cele putine si necurate. I-a zis lui batranul: asadar si noi sa semanam putine, chiar si necurate, sa nu murim de foame.
- Povestit-a avva Iosif, ca a zis avva Isaac: sedeam odata cu avva Pimen si l-am vazut uimindu-se. Si fiindca aveam multa indrazneala catre dansul, am pus lui metanie si m-am rugat, zicand: spune-mi, unde erai? Iar el fiind silit; a zis: gandul meu era unde a stat Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu si plangea la Crucea Mantuitorului, si eu voiam pururea asa sa plang.
- Zicea de multe ori avva Pimen: nu avem trebuinta de nimic decat de minte treaza.
- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: de va cadea omul in vreo greseala si se va intoarce, este iertat de Dumnezeu? A zis batranul: dar Dumnezeu, Cel ce a poruncit oamenitor sa faca aceasta, nu mai vartos va face? Caci a poruncit lui Petru, zicand: iarta de saptezeci de ori cate sapte fratelui tau.
- A zis iarasi: buna este ispitirea, ca aceasta face pe om mai lamurit.
- Un frate iarasi a intrebat pe parintele Pimen, zicind: “Parinte, am facut un pacat greu si voiesc ca trei ani sa petrec in pocainta”. Staretul a raspuns: “Este mult!” Fratele a zis: “Atunci porunceste ca sa ma pocaiesc un an”. Staretul iarasi a raspuns: “Este mult!” Auzind aceasta, ceilalti frati au zis: “Apoi pina la patruzeci de zile se cuvine a petrece in pocainta?” Iar staretul iarasi a raspuns: “Este mult!” Si a adaugat: “Eu socotesc ca de se va pocai omul din toata inima si de va pune gind tare, ca de acum sa nu se mai intoarca la pacat, apoi in trei zile ii primeste Dumnezeu pocainta lui!“.
- L-a intrebat pe el un frate zicind: – Ce inseamna: “nu da rau pentru rau”? (I Tesaloniceni V, 16; I Petru III, 9). I-a zis lui batrinul: – Patima aceasta patru chipuri are: intii din inima, al doilea din cautatura, al treilea din limba, al patrulea a nu face rau in loc de rau. De poti sa-ti curatesti inima, nu vine in cautatura. Iar de va veni in cautatura, pazeste-te a nu grai, iar de vei si grai, degraba taie, ca sa nu faci rau in loc de rau.
- Zis-a iarasi: mai mare decit aceasta dragoste nu este cu putinta sa afle cineva, decit sa-si puna sufletul pentru aproapele sau. De va auzi cineva un cuvint rau, adica de mihnire, putind si el sa zica asemenea si se va lupta sa nu-l zica, sau de i se va face strimbatate si va suferi si nu va rasplati, unul ca acesta isi pune sufletul sau pentru aproapele sau.
- “A intrebat Avraam pe Avva Pimen, zicind: “Cum ne lupta pe noi dracii?” Si i-a zis lui Avva Pimen: “Pe noi ne lupta dracii? Nu se lupta cu noi, cita vreme facem voile noastre. Ca voile noastre s-au facut draci si ei sint care ne necajesc pe noi, ca sa le implinim. Iar de voiesti sa stii cu cine s-au luptat dracii, apoi afla ca cu Moise si cu cei asemenea lui“.
- Zis-a avva Pimen: voia omului este zid de arama intre el si Dumnezeu si piatra care bate impotriva. Deci, de o va lasa omul pe ea, zice si el: intru Dumnezeul meu voi trece zidul (Ps.7, 32). Iar daca indreptatirea de sine se va impreuna cu voia (proprie), patimeste omul.
- A zis avva Pimen: de va gresi omul si va tagadui, zicand n-am gresit, nu-l mustra (mai mult). Iar de nu, ii tai osardia; iar de vei zice lui: nu te mahni, frate, ci te pazeste de acum inainte, ii ridici sufletul spre pocainta.
- Un frate a intrebat pe avva Pimen, zicand: de voi vedea vreun frate, despre care am auzit vreo greseala, nu vreau sa-l bag pe el in chilia mea; iar de voi vedea vreunul bun, ma bucur impreuna cu el. I-a zis lui batranul: de faci fratelui celui bun putin bine, indoit fa cu acela, ca acesta este cel neputincios. Caci era cineva intr-o obste, anume Timotei, pustnic si auzind egumenul veste de un frate pentru o ispita, l-a intrebat de Timotei de el. Si l-a sfatuit sa-l scoata afara. Deci, dupa ce l-a scos, s-a pus ispita fratelui asupra lui Timotei, pana ce s-a primejduit. Si plangea Timotei inaintea lui Dumnezeu, zicand: am gresit, iarta-ma! Si i-a venit lui glas zicand: Timotei, sa nu socotesti ca aceasta ti-am facut tie pentru altceva, decat numai ca ai trecut cu vederea pe fratele tau in vremea ispitei lui.
- A zis iarasi: omul care invata, dar nu face cele ce invata, este asemenea cu fantana, ca pe toti ii adapa si ii spala, iar pe sine nu se poate curati, ci de toata intinaciunea este plina si toata necuratenia intr-insa se afla.
- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: mai bine este a vorbi sau a tacea? I-a raspuns lui batranul: cel ce vorbeste pentru Dumnezeu, bine face si cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.
- A zis iarasi: ca este om, care se pare ca tace, dar inima lui osandeste pe altii. Unul ca acesta totdeauna graieste. Si este altul care de dimineata pana seara graieste si tacere tine, adica fara de folos nimic nu graieste.
- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: cum poate omul sa fuga de a vorbi de rau pe aproapele? I-a raspuns lui batranul: noi si fratii nostri doua icoane suntem. Deci in orice vreme va lua omul aminte de sine, si se va prihani, se afla fratele lui cinstit inaintea lui; iar cand i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau inaintea sa.
- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: cum de nu ma las sa vorbesc slobod cu parintii despre gandurile mele? I-a zis lui batranul ca a zis avva Ioan Colov: de nimic nu se bucura asa de mult vrajmasul ca de cei ce nu-si arata gandurile lor.
- Zis-a avva Pimen ca a zis avva Ammona: omul in toata vremea sa poarta secure si nu gaseste sa doboare un copac; si este altul iscusit sa taie si cu putine lovituri da jos copacul. Si zicea ca securea este dreapta socoteala.
- S-a dus odata avva Pimen, cand era mai tanar la oarecare batran, sa-l intrebe de trei ganduri. Deci, dupa ce a venit la batranul, a uitat pe unul din acele trei si s-a intors la chilia sa. Si cum a pus mana sa deschida incuietoarea, si-a adus aminte de cuvantul pe care l-a uitat si a lasat incuietoarea si s-a intors la batranul care i-a zis: degrab ai venit frate. Si i-a povestit lui: cand am pus mana mea sa iau incuietoarea, mi-am adus aminte de cuvantul pe care il cautam si n-am deschis, pentru aceasta m-am intors. Si era departarea caii foarte multa. Si i-a zis lui batranul: al ingerilor Pimen – adica pastor (pimen = pastor, in greceste) – ti se va grai numele tau in tot pamantul Egiptului.
- Zis-a iarasi: scris este: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, Dumnezeule” ( Ps. 40, 3). Fiindca cerbii in pustie inghit multe jiganii taratoare, iar cand ii arde otrava, doresc sa vina la ape, si dupa ce beau se racoresc de otrava jiganiilor. Asa si calugarii, in pustie sezand se ard de otrava dracilor celor vicleni si doresc sambata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curateasca de amaraciunea celui viclean.”
- Zis-a iarasi avva Pimen: a intrebat pe avva Paisie cineva odata, zicand: ce voi face sufletului meu, ca e nesimtitor si nu se teme de Dumnezeu? Si i-a zis lui: du-te, lipeste-te de omul care se teme de Dumnezeu si apropiindu-te, te vei invata si tu a te teme de Dumnezeu.
- Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: ce voi face pacatelor mele? I-a zis lui batranul: cel ce voieste sa se izbaveasca de pacate, prin plans se izbaveste si cel ce voieste sa agoniseasca fapte bune, prin plans le agoniseste. Caci plansul este calea pe care ne-a dat-o noua Scriptura si parintii nostri zicand: plangeti ca alta cale nu este decat aceasta!
- Iarasi l-a intrebat pe dansul fratele: ce voi face nefolositoarelor mele prietenii pe care le am? Iar el i-a zis: este vreun om care trage sa moara si ia aminte la prieteniile acestea?Nu te apropia, nici te atinge de dansele si singure se instraineaza!
- A gresit odata un frate in chinovie. Si era in locurile acelea un pustnic si multa vreme nu a iesit afara. Si venind staretul chinoviei la batranul, i-a vestit lui pentru cel ce a gresit. Iar el a zis: goniti-l! Si iesind fratele din chinovie, a intrat intr-o surpatura si plangea acolo. Si s-au intamplat niste frati sa mearga la avva Pimen si l-au auzit plangand. Si intrand l-au gasit in mare durere. Si l-au rugat pe el ca sa-i duca la batran si nu voia, zicand: aici vreau eu sa mor! Si venind ei la avva Pimen, i-au povestit lui si rugandu-l el pe ei, i-a trimis zicand: spuneti-i ca avva Pimen il cheama. Si a venit fratele la dansul si vazandu-l pe el batranul necajit, sculandu-se l-a sarutat si glumind cu dansul l-a rugat sa guste. Si a trimis avva Pimen pe unul din fratii sai la pustnic, zicand: de multi ani doream sa te vad, auzind cele despre tine si din lenevirea amandorura nu ne-am intalnit unul cu altul. Deci acum vrand Dumnezeu si pricina intamplandu-se, ia osteneala si vino pana aici, ca sa ne vedem unul cu altul! (Ca era neiesind din chilia lui). Si auzind zicea: de n-ar fi vestit Dumnezeu batranului, nu ar fi trimis la mine. Si sculandu-se, a venit la el. Si inchinandu-se unul altuia cu bucurie, au sezut. Si a zis lui avva Pimen: doi oameni erau intr-un loc si amandoi aveau morti. Iar unul a lasat pe mortul sau si s-a dus sa planga pe mortul celuilalt. Si auzind batranul s-a umilit de cuvantul lui si i-a adus aminte de ceea ce a facut si a zis: Pimen sus, sus in cer, iar eu jos, jos pe pamant!
- A intrebat avva Iosif pe avva Pimen, cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature. I-a zis avva Iosif: cand erai mai tanar, nu posteai din doua in doua zile, avvo ? Si a zis batranul : eu adevarat si trei si patru zile si o saptamana. Si acestea toate le-au cercetat parintii, ca niste puternici si au aflat ca este bine in fiecare zi a manca, dar putin; si ne-au dat noua calea cea imparateasca, ca este usoara.
- Zis-a iarasi: toate cele peste masura sunt ale dracilor.
- Au venit unii din batrani la avva Pimen si i-au zis: de vom vedea pe frati ca dormiteaza in biserica, voiesti sa-i imboldim ca sa fie treji la priveghere? Iar el le-a zis lor: eu cu adevarat de voi vedea pe fratele ca dormiteaza, pun capul lui pe genunchii mei si-l odihnesc.

Viata detaliata a Sfantului Pimen cel Mare

Cuviosul Pimen era de neam egiptean. El, luând pe cei şapte fraţi ai lui, s-a dus în una din mănăstirile vieţuitorilor din pustia Egiptului şi s-a făcut monah împreună cu dânşii. După câţiva ani, maica lor văduvă, pornindu-se din fireasca dragoste către fiii săi, s-a dus la dânşii, voind să-i vadă; dar nu s-a învrednicit de vederea feţei lor. Ducându-se ea la biserică, aştepta venirea lor; dar când ei au venit la biserică şi ea li s-a arătat lor, atunci ei au fugit înapoi şi, intrând în chilie, au încuiat uşa. Apropiindu-se ea de uşă, a început a bate şi a-i striga de afară, plângând cu umilinţă. Dar ei nu i-au deschis, nici nu i-au răspuns. Femeia plângând mult la uşa chiliei lor, a auzit-o părintele Anuvie, fratele lor cel mai mare, şi, intrând la dânşii pe altă uşă, a zis către Pimen: "Ce să facem cu bătrâna aceasta care plânge şi nu se duce de aici?"
Pimen, sculându-se şi apropiindu-se de uşă, a zis: "Bătrâno, pentru ce plângi?" Ea, auzindu-i glasul şi nevăzându-l, fiind uşa închisă, a zis: "Voiesc să vă văd, fiii mei. Nu sunt eu maica voastră? Nu v-am aplecat la pieptul meu şi v-am hrănit? Acum, fiind la bătrâneţile cele de pe urmă, m-am tulburat mai mult auzind glasul tău şi neputând să te văd, deci aş voi să vă văd, mai înainte de a mă sfârşi". Pimen i-a zis: "Aici voieşti să ne vezi, sau în veacul ce va să fie?" Ea a zis: "O, fiilor, dacă aici nu vă voi vedea oare acolo vă voi vedea?" Pimen a zis: "Dacă vei răbda cu mărime de suflet să nu ne vezi aici, acolo cu adevărat ne vei vedea, că aşa nădăjduim noi spre iubirea de oameni a lui Dumnezeu". Ea, auzind cele grăite, a zis: "Dacă, cu adevărat, vă voi vedea acolo, atunci nu voiesc să vă mai văd aici!" Deci, ea a plecat cu bună nădejde, bucurându-se şi voind ca mai bine să-i vadă în viaţa ce va să fie, decât în această viaţă vremelnică.
Fericitul Pimen, petrecându-şi zilele şi anii în pustniceştile nevoinţe şi stăruind neîncetat în rugăciuni, sporea în faptele monahiceşti cele bune şi se întărea cu ajutorul lui Dumnezeu asupra nevăzutului potrivnic; iar trupul, care se lupta asupra duhului, îl omora şi îl obosea prin multe osteneli ca pe un rob. Deci, supunându-l duhului în slujbă, s-a suit la vârful nepătimirii şi a fost mare între părinţii pustnici, ca cel desăvârşit în fapte bune.
Într-o vreme oarecare, mai-marele acelei ţări a voit să-l vadă pe părintele Pimen. Deci, a trimis la dânsul un vestitor, rugându-l să nu-l oprească de a veni la dânsul. Stareţul s-a mâhnit foarte mult, şi se gândea în sine şi zicea: "Dacă aceştia vor începe a veni la mine şi a mă cinsti, apoi vor începe a veni la mine şi mulţi oameni din popor, care mă vor supăra, îmi vor strica liniştea şi mă vor lipsi de darul smereniei, pe care cu multă osteneală l-am câştigat din tinereţe prin dumnezeiescul ajutor; deci, voi cădea în cursa mândriei".
Gândind el în sine aşa, n-a voit să-l vadă pe mai-marele acelei ţări, şi l-a rugat prin acelaşi vestitor să nu vină la el, că nu poate să-l vadă, mai ales că se va duce din locul acela. Acel stăpânitor s-a mâhnit de un răspuns că acesta şi a zis: "Pentru păcatele mele nu m-am învrednicit a vedea pe omul lui Dumnezeu!" Deci, dorind el foarte mult ca, prin orice întâmplare, să vadă pe sfântul stareţ, a aflat un meşteşug ca acesta. A prins pe fiul surorii stareţului şi l-a închis în temniţă, ca şi cum ar fi făcut o faptă rea, nădăjduind că stareţul va mijloci către dânsul pentru nepotul său, şi aşa îl va vedea. El a zis către slugile sale: "Dacă va veni părintele Pimen, îndată voi elibera pe tânăr; iar dacă nu va veni, atunci nu voi lăsa nepedepsit pe cel ce a greşit, pentru că greşeala lui este mare".
Auzind aceasta maică tânărului, sora lui Pimen, a alergat degrabă în pustie la fratele său şi, ajungând la sihăstreasca lui chilie, a început să bată în uşă şi să-l roage cu multă tânguire ca să se ducă la stăpânitorul acelei ţări, să-l roage să-l elibereze pe fiul ei, că el a făgăduit că, dacă se va duce la el, va lăsa liber pe cel legat. Sfântul stareţ nu i-a deschis uşa, nici nu i-a răspuns. Sora sa, bătând mult cu rugăminte şi cu lacrimi şi văzându-se neauzită, a început a defăima şi a-l ocărî, zicându-i: "Nemilostivule, neîndurătorule, împietritule, nedumnezeiescule şi răule cu obiceiul, cum nu te înduplecă spre milă tânguirea mea cea cu atâtea lacrimi, că fiul meu, pe care singur îl am, este în primejdie de moarte?" Stareţul a trimis pe un ucenic să-i zică: "Du-te de aici, că Pimen nu are copii şi nu-l doare pentru aceea". Sora sa s-a întors cu amar, tânguindu-se şi defăimând pe fratele său.
Stăpânitorul acelei ţări, auzind de aceasta, a zis către prietenii săi: "Spuneţi stareţului, ca măcar o scrisoare de rugăminte să scrie către mine, şi voi elibera pe nepotul său!" Pentru aceea mulţi au sfătuit pe sfânt să scrie acelui stăpânitor. Deci, stareţul a scris astfel: "Poruncească stăpânirea ta să cerceteze bine pricina tânărului cel greşit, şi de se va afla ceva într-însul vrednic de moarte, să moară, ca, prin pedeapsa cea vremelnică, să scape de chinurile cele veşnice; iar de nu se va afla vinovat de moarte cel greşit, atunci, nepedepsindu-l, să-l eliberezi!" Mai-marele acelei ţări, citind scrisoarea stareţului, s-a minunat de mărimea de suflet cea îmbunătăţită şi de socoteală acelui bărbat; şi, cunoscându-l că este adevărat plăcut al lui Dumnezeu, îndată a eliberat pe tânărul acela.
Sursa: CrestinOrtodox.ro

Experienta vesniciei

Experienta vesniciei

Isihia e o viaţă de o asemenea bogăţie şi strălucire, încât descrierea ei îmbracă totdeauna un caracter oarecum inconsecvent şi contradictoriu. Mi se pare firesc ca persoane obişnuite să se mişte în planuri logice raţionale să fie tulburate la ideea că omul e introdus pentru un anume timp şi cu o evidenţă existenţială în viaţa veşnică.
Faptul de a deveni veşnici pentru un anume timp este intr-adevăr paradoxal. Voi încerca totuşi să dau o explicaţie acestui fapt.
In perspectiva ascetului, timpul şi veşnicia sunt două moduri diferite ale existenţei. Cel dintâi, timpul, e modul existenţei tainic create din nimic de Dumnezeu, care se naşte în orice clipă şi se dezvoltă în mişcarea ei. Cel de-al doilea, veşnicia, e modul Fiinţei divine, căreia nu îi sunt aplicabile concepţiile noastre de extensiune şi succesiune.
Veşnicia e un act unic, de o plenitudine de neconceput, un act sau o lucrare a Fiinţei divine, care în acelaşi timp, transcende şi înglobează toate modalităţile extensiunii şi succesiunii lumii create. Dumnezeu singur e veşnic prin însăşi natura Sa. Veşnicia nu este nici o abstracţie, nici o entitate existând intr-un mod independent în sine însăşi, este chiar Dumnezeu în F’iinţa Lui. Când bunăvoinţa dumnezeiască oferă omului darul harului, acesta devine prin împărtăşirea lui nu numai nemuritor în sensul unei prelungiri nedefinite a vieţii sale, ci şi „fără de început”, participând la sfera Vieţii dumnezeieşti în care nu este nici început, nici sfârşit.
Spunând că omul ajunge o fiinţă „fără de început”, nu avem în vedere nici preexistenţa sufletului, nici transformarea naturii noastre create în natură divină necreată, ci comuniunea reală cu Viaţa divină „fără de început” în virtutea îndumnezeirii creaturii prin har.
Când mintea şi inima îndreptate spre Hristos se topesc într-o unire tainică, nu prin eforturile lor, ci prin lucrarea lui Dumnezeu, atunci omul se vede pe sine însuşi în rădăcina cea mai adâncă a naturii sale; minte cu chip dumnezeiesc (deiformă), duh asemenea lui Dumnezeu, ipostasă (persoană) nemuritoare, el vede pe Dumnezeu fără imagini. Dar câtă vreme rămâne legat de condiţia lui trupească, cunoaşterea sa nu poate fi desăvârşită şi nu poate concepe ce anume va fi existenţa sa veşnică după străbaterea ultimei etape a vieţii pământeşti, adică după eliberarea de povara trupului şi intrarea sa, în afara poverii trupului în infinitatea Luminii dumnezeieşti, dacă Dumnezeu va vrea să-l primească aici. Or problema de a şti ce va fi existenţa veşnică nu se pune în momentul vederii, atunci când sufletul, cufundat în Dumnezeul Cel Veşnic nu ştie dacă e în trup sau în afară de trup; problema nu se pune decât în momentul în care sufletul se întoarce în această lume, când se simte din nou în trup şi, în acelaşi timp, vălul trupului îl învăluie din nou.
In el însuşi, adică în limitele naturii sale create, omul nu are viaţa veşnică. Impărtăşindu-se de Viaţa dumnezeiască prin darul harului, el poate trăi încă de aici această veşnicie într-un mod mai mult sau mai puţin intens.
Toate expresiile folosite aici sunt paradoxale; într-un mod mai explicit am putea spune: suntem cu atât mai veşnici cu cât suntem mai mult în Dumnezeu - „cu atât” neexprimând aici cantitatea, ci darul lui Dumnezeu.
Sufletul în stare de vedere nu întreabă nimic. Fără a se putea înfăptui prin voinţa sa proprie - fiindcă el n-ar putea dori ceea ce n-a cunoscut vreodată - actul negrăit al înălţării în lumea dumnezeiască nu are loc totuşi fără participarea lui, iar aceasta constă într-o conformare prealabilă a voinţei sale cu voinţa lui Dumnezeu prin păzirea poruncilor Lui; conformare inerentă aspiraţiei spre Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu e precedată de mari suferinţe, de belşug de lacrimi, de lacrimi fierbinţi ţâşnind din inimă şi care mistuie în om trufia trupească, sufletească şi duhovnicească.
Câtă vreme locuieşte în trup, omul nu poate dobândi cunoaşterea desăvârşită, dar Dumnezeu îi dă o experienţă autentică, sigură şi reală a împărăţiei veşnice, şi deşi, cum spunea stareţul, această cunoaştere nu e decât „parţială”, nu se află mai puţin în afară de orice îndoială.
Vorbind despre experienţa veşniciei şi învierea sufletului, ne gândim la marea bunăvoinţă dumnezeiască care, revărsându-se asupra omului, îl „răpeşte” pe tărâmul Luminii veşnice şi îi dă să vieţuiască cu certitudine eliberarea sa de moarte, veşnicia lui.
Deşi la „întoarcerea” din această vedere un „văl” acoperă din nou omul, conştiinţa sa personală şi percepţia lumii pe care o are sunt radical modificate şi nu pot să nu fie modificate din mai multe motive. Experienţa căderii şi a suferinţelor ei îi descoperă aceeaşi tragedie în fiecare făptură omenească. Experienţa nemuririi personale face ca în fiecare om să-l vadă pe fratele său nemuritor. Experienţa vie a veşniciei şi a vederii lăuntrice a lui Dumnezeu, detaşată de creaţie, umple într-un mod neînţeles sufletul de iubire pentru om şi pentru întreaga zidire. Numai cine a cunoscut în experienţa sa duhovnicească măreţia omului e în stare să-l aprecieze cu adevărat şi să-l iubească pe aproapele său.
Şi iată încă un fenomen inexplicabil: în momentul vederii, potrivit expresiei stareţului, „lumea e cu totul uitată”; timpul în care se situează vederea nu este timpul în care operează gândirea; gândirea discursivă obişnuită încetează atunci. Lucrarea minţii subzistă, dar e o lucrare de un gen cu totul deosebit. Nu e, aşadar, deloc surprinzător că, atunci când această experienţă situată în întregime în afara acestei lumi ia sfârşit, ea îmbracă forma gândurilor şi a sentimentelor... Starea vederii e lumina iubirii dumnezeieşti; şi sub înrâurirea acestei iubiri se nasc în suflet sentimente şi gânduri noi cu privire la Dumnezeu şi lume.
Prima „răpire” ce conduce la vedere e dată omului de sus, fără ca el să o caute, căci necunoscând-o, nici n-o poate căuta. Dar mai apoi, nu o mai poate uita şi cu o inimă îndurerată o caută din nou, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru toţi oamenii.

Fragment din cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul", EDITURA DEISIS

Sursa:https://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/experienta-vesniciei-155461.html

Inghetata de coacaze rosii

Inghetata de coacaze rosii

Ingrediente : 500 grame iaurt grecesc,200 grame smantana,80 g zahar,2 linguri miere, 200g coacaze rosii,50 g zahar pudra,1 lingurita amidon de porumb.

Mod de preparare : Se zdrobesc coacazele,apoi se dau prin sita pentru a elimina samburiisi se amesteca cu zaharul pudra.Se da la rece.Smantana se bate tare.Se amesteca iaurtul cu zaharul si mierea pana cand se dizolva,dupa care se incorporeaza smantana si se amesteca energic.Se pune amidonul la amestecul de coacaze,se omogenizeaza si se adauga in combinatia de smantana si iaurt .Compozitia rezultata se da la congelator ,dar trebuie sa fie amestecata din ora in ora,pentru a preveni formarea cristalelor de gheata,timp de 3 ore.Se seveste ornata cu coacaze rosii (proaspete)

                                                               -*-

STIATI CA ...

*Vechii egipteni erau inebuniti dupa hrean,cuceriti fiind de savoarea acestei radacinoase,dar si de calitatile ei curative.

8Vestigiile descoperite de arheologi in Amercica Centrala si de Sud atesta cultivarea si prepararea cartofului inca din secolul al-5-lea inainte de Hristos

                                    POFTA BUNA !

Sat Pietroasa-Valea Crisului Pietros-Intre Ape-Valea Galbenei-Valea Luncsoara-Cornul Ponita-Valea Coblesului-Comuna Arieseni-muntii Apuseni

Sat Pietroasa – Vl. Crişului Pietros – Între Ape – Vl. Galbenei – Vl. Luncşoara – Cornul Poniţa – Vl. Cobleşului – Comuna Arieşeni;                                                                                               

Lungime 25 km;                                                                                                                  

 Durata 6 1/2 - 7 1/2 h

Marcaj: Triunghi galben

Traseu de legătură între comunele Pietroasa şi Arieşeni şi de acces la zona carstică a văii Galbena. Permite admirarea Cheilor Jgheabului din câteva puncte de belvedere şi vizitarea Cheilor Galbenei. Dificultate medie, practicabil iarna doar pe porţiunile care urmează drumuri forestiere.

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Locuri bantuite * Conacul Zarifopol (Casa Diavolului )

Licenta foto : Licenta Publica Generala

Locuri bantuite * Conacul Zarifopol (Casa Diavolului )

Conacul Zarifopol, localizat în satul Cârligi, comuna Filipești din județul Bacău este un conac construit în anul 1850 de către boierul moldovean Ștefan Catargiu. Acesta a ajuns mai târziu în proprietatea familiei grecești Zarifopol. În prezent conacul adăpostește școala gimnazială din localitate.
În urma povestii despre un proprietar care s-a sinucis, construcția a ajuns sa fie considerata loc bântuit, localnicii numind-o „Casa Diavolului”.

Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Conacul_Zarifopol

Locuri bantuite * Conacul Bellu (Urlati )

Licenta  foto:Licenta Publica Generala

Conacul Bellu

În România există numeroase poveşti despre case bântuite de suflete care nu-şi găsesc odihna după despărţirea de trupul care le-a purtat prin această lume. Una dintre acestea este cea a Conacului Bellu, din micuţul oraş Urlaţi, fosta casă de vară a familiei baronului Barbu Bellu, cel care a donat Bucureştiului terenul pe care se află acum cel mai mare cimitir din Capitală, care îi şi poartă numele.
Conacul Bellu se află într-o pădurice de la marginea oraşului Urlaţi, într-o poieniţă mascată de tufani. Singura rămasă în picioare este clădirea mică a fostului conac, o casă albă, cu stâlpi din lemn negru în care acum funcţionează Muzeul Memorial Alexandru Bellu, unul dintre puţinele care păstrează mobilierul şi aranjamentele originale, alături de colecţii de opere de artă, timbre, fotografii, straie româneşti şi străine sau ceasuri, toate spunând povestea uneia dintre cele mai bogate familii nobile care a trăit vreodată în România. Restul clădirilor care făceau parte din complex sunt acum doar ruine, dar chiar şi acestea parcă amintesc de fastul şi bogăţia de altă dată.
Dincolo de povestea familiei, căsuţa cu motive româneşti poartă cu ea şi o poveste sinistră, pe care toată lumea din Urlaţi o cunoaşte, fie că o crede sau nu.
Despre Conacul Bellu se spune că ar fi bântuit de fantoma soţiei lui George Bellu, unul dintre ultimii descendeţi legitimi ai fostului ministru al Culturii şi Justiţiei Barbu Bellu. Odette Ruffier era o franţuzoaică frumoasă, care a avut o viaţă destul de grea alături de George Bellu, care, spune lumea, păstrase pe lângă alte trăsături de familie şi pe cea a nestatorniciei în amor.
Odette, care nu a reuşit niciodată să înveţe prea bine limba română, s-a stins în 1980, când avea 92 de ani, în casa fostului grădinar al familiei, care a îngrijit de ea după moartea lui George Bellu. După o viaţă chinuită de infidelităţile soţului - de altfel un om bun, generos până la Dumnezeu şi foarte respectat, care, deşi era foarte bogat, a acceptat să-şi trăiască ultimii ani din viaţă într-o cameră de serviciu de la conac - Odette nu şi-a găsit liniştea nici după moarte, când se spune că sufletul ei s-a întors la conacul în care a trăit alături de George Bellu. Deşi a murit la o vârstă înaintată, povestea spune că Odette şi-a pus capăt zilelor otrăvindu-se din cauză că nu mai suporta sărăcia şi umilinţa cu care trăise o viaţă întreagă din cauza infidelităţilor soţului.
La Urlaţi, părerile despre stafia de la Conacul Bellu sunt împărţite. Unii spun că este doar o invenţie, dar alţii pot băga mâna în foc că sufletul lui Odette locuieşte şi acum în vechea casă a baronilor şi că ea este cea care face ca uneori aici să se audă tot felul de zgomote ciudate şi sinistre
Şi ziua, şi noaptea în singura clădire care a mai rămas în picioare din vechiul conac se pot auzi scârţâituri şi vaiete din pod, acolo unde cineva parcă se plimbă cu paşi când rari, când repezi. Uneori de acolo se aud şi bocănituri, de parcă cineva ar încerca să deschidă uşa, dar sunt şi voci care dau vina pe veveriţele care au reuşit să ajungă în podul vechi al casei.
Dacă pentru sunetele ciudate din casă se găsesc şi explicaţii logice, nimeni nu poate şti de ce în preajma catacombei care pe vremuri ducea la via de pe domeniul familiei Bellu este mereu o răcoare de-a dreptul sinistră, iar dinăuntru parcă se aud gemete care îţi dau fiori pe şira spinării.

Sursa:http://ph-online.ro/actualitate/item/27821-povestea-conacului-bellu-din-urla%C5%A3i-banuit-de-fantoma-sotiei-lui-george-bellu