Locuri sinistre * Lacul de la Ciotul Paltinului

Lacul de la Ciotul Paltinului

La graniţa dintre judeţele Prahova şi Buzău există un alt loc înconjurat de mister şi superstiţii: Lacul de la Ciotul Paltinului. Iarba care creşte pe marginea lacului e mai mare decât în alte părţi pentru că, spun bătrânii, ar fi dansat ielele pe ea. Şi, deşi pe toată suprafaţa apei nu se vede nici măcar un val, în mijlocul lacului bărcile sunt cuprinse de un fel de vârtej invizibil şi trase în adânc ca de o mana nevazută.
Bătrânii povestesc că fenomenul se explică prin blestemele aruncate de oameni asupra lacului. Format pe craterul unui vechi vulcan, îi obliga pe localnici să ocolească pe un drum greu, iar aceştia spuneau cu necaz: “Dărâma-s-ar muntele, că greu mai e!”.
Într-o noapte, în timpul unei furtuni, s-a produs o alunecare de teren care a lărgit lacul cu aproape un kilometru şi de atunci a pornit blestemul.

Sursa:http://www.locuri-nevazute.info/2013/08/cele-mai-misterioase-locuri-din-romania.html

Sfaturi daruite de Sfantul Teofan Zavoratul

Sfaturi daruite de Sfantul Teofan Zavoratul

DESPRE UN COPIL ÎNDĂRĂTNIC
Imi pare rău că micuţa este capricioasă, însă e prea devreme pentru a prevesti rele pornind de la acest fapt. Poate că se va schimba pe neaşteptate... Să ştiţi că îndărătnicia vesteşte deseori o voinţă tare, iar asta nu-i o trăsătură rea. Trebuie să aveţi însă înţelepciunea de a o înrâuri în aşa fel ca ea să nu bage de seamă că i se porunceşte, şi să facă ceea ce doriţi dumneavoastră ca din proprie iniţiativă. Domnul să vă dăruiască pricepere.
De ce asemenea cruce, întrebaţi? Ca să vă smerească şi să alunge gândurile de trufie. Pe deasupra, ca să vă amintiţi mai des cât de îndărătnici suntem noi înaintea Domnului atunci când în locul voii Lui ne supunem propriilor pofte şi cât de neplăcut este acest lucru lui Dumnezeu.

DESPRE SEVERITATEA ÎN EDUCAREA COPIILOR
Trebuie să iau apărarea orfanei... Nu este totdeauna nevoie de pedeapsă, ci mai ades trebuie mustrare. Este o metodă mai blândă şi mai sigură. Severitatea necurmată n-aduce nici o bucurie. Sigur, nu trebuie arătată nici indulgenţă nepotrivită, dar şi severitatea trebuie amestecată cu căldura dragostei... Sunt încredinţat că aşa veţi si face.

DESPRE ATACURILE DE PANICĂ LA COPII
Imi pare rău pentru micuţă. Staţi cu ea atunci când apare criza de teamă sau puneţi noaptea patul ei mai aproape de al dumneavoastră. în nici un caz nu trebuie pedepsită. Aici e vorba de un simţământ care apare fără voie.

DESPRE PREGĂTIREA COPILULUI PENTRU SCOALĂ
M. se pregăteşte să meargă la şcoală. Bineînţeles, trebuie să se familiarizeze cu viaţa de şcolar, şi timpul se va scurge pe nesimţite. Nu o speriaţi cu şcoala, ci zugrăviţi-i totul în aşa fel încât ea să vadă acolo Raiul pe pământ şi să înceapă să năzuiască spre şcoală. Stăruiţi asupra faptului că trebuie doar să fie ascultătoare şi să nu se lenevească în privinţa învăţăturii, să înveţe tot ce i se predă... Aceasta va fi o bună pregătire pentru ea.

POVATĂ CĂTRE CINEVA CARE A LUAT SPRE CREŞTERE UN COPIL SĂRAC
Graba cu care a fost primit copilul, care-i pe jumătate orfan deocamdată, arată că această hotărâre a ieşit din adâncul inimii, fără nici o înrâurire din afară. Lucrul în sine este vrednic de laudă: datorită iui poate fi lăudată şi inima care a luat o asemenea hotărâre.
Ce reiese de aici? Dacă mama copilului se va înzdrăveni, îşi va lua copilul înapoi şi vă va fi recunoscătoare. Dacă nu, veţi educa pruncul, îl veţi pune pe picioare şi veţi rândui viaţa Iui, adică veţi face un lucru minunat.

Domnul să vă binecuvânteze!

Al vostru rugător către Dumnezeu,
Episcopul Teofan

DESPRE PRIMIREA SPRE CREŞTERE A UNEI ORFANE
„Albişoara" întreabă dacă binecuvântez să o primească pe nepoata sa Liza, despre care aud pentru prima dată... Presupun că dacă cele ce mi s-au spus sunt adevărate, Liza trebuie luată, vindecată, învăţată să lucreze ceva şi, prin urmare, făcută aptă pentru felul de viaţă pe care îl va alege.
Ca atare, având în vedere un astfel de scop bun, să ştie „Albişoara" că binecuvântez cu amândouă mâinile, dar iată ce am de adăugat: 1) luând orfana, să o iubească la fel ca pe copilul său, ca pe o fiică s-o hrănească, s-o îmbrace, s-o încalţe şi să-i împlinească celelalte nevoi, făcând dezinteresat lucrul lui Dumnezeu; 2) să se străduiască din răsputeri ca cele o mie de ruble lăsate moştenire orfanei să se păstreze în întregime, fie că vor trece în păstrare la ea, fie că vor rămâne altundeva. Banii trebuie depuşi la loc sigur, unde să poată aduce dobândă. Dobânda nu trebuie cheltuită, ci adăugată la capital; 3) dacă această sumă va trece în păstrare la „Albişoara", aceasta să-şi pună lege: nu trebuie să ia nici un bănuţ pentru acoperirea propriilor nevoi. Mă face să scriu lucrul acesta următorul caz. O oarecare orfană a fost luată spre creştere de către unchiul ei. Orfana cu pricina avea de asemenea moştenire, ba chiar mai mare decât aceasta. S-a întâmplat o nevoie. Unchiul, cu încuviinţarea ei, a intrat în moştenire - cu dorinţa sinceră de a pune la loc cu dobândă banii. Nici nu a fost acoperită bine dobânda, că s-a întâmplat altă nevoie... s-a intrat iarăşi în moştenire. In doi-trei ani s-a evaporat toată. Unchiului nici prin cap nu-i trecea să-şi lase iubita nepoată pe drumuri... Bineînţeles, avea de gând să dea înapoi totul... cu dobândă... Intenţia lui era absolut sinceră. Trecând anii, unchiul s-a ruinat. Dorinţa de a-i înapoia nepoatei banii rămăsese..., însă a murit unchiul şi... nepoata a ajuns pe drumuri.
Iată de ce propun ca „Albişoara" să nu se atingă de banii orfanei, oricât de mare nevoie ar avea. Citiţi împreună ceea ce v-am scris şi luaţi o hotărâre. De ea nu mă tem, însă de soţul ei...

POVAŢĂ DESPRE AJUTORAREA RUDELOR RAMASE FĂRĂ SPRIJIN
Mila Iui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!
Neliniştea care v-a cuprins cu prilejul rămânerii în grija dumneavoastră a familiei rămase fără soţ şi tată este foarte stricătoare pentru viaţa duhovnicească. Fireşte, ar fi fost mai uşor dacă nu s-ar fi întâmplat aşa. Totuşi, de vreme ce aţi fost prinsă în evenimente fără voia dumneavoastră, se cuvine să vă supuneţi voinţei Celui ce rânduieşte curgerea vieţii noastre. Nepoţii trebuie puşi pe picioare, iar văduva trebuie ajutată să meargă pe drumul cel bun.
Făcând aceasta, trebuie să aveţi grijă şi de dumneavoastră, ocrotindu-i pe orfani în aşa fel încât aceasta să nu vă pustiască duhovniceşte. Felul în care veţi face aceasta rămâne la socotinţa dumneavoastră, dar trebuie să cereţi ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată.
Faceţi ce vă stă în putinţă. Faptul că v-a venit pe cap această grijă poate fi binefăcător. El vă va izbăvi de împietrirea în egoism, căci eraţi singură şi nu aveaţi decât grija proprie, iar acum trebuie să purtaţi de grijă şi altora.
De aici nu va ieşi nici un mare necaz pentru dumneavoastră. In schimb, autocompătimirea de care vă plângeţi este primejdioasă şi pierzătoare. Dacă vă faceţi pogorământ din pricina bolii, nu e nici o problemă, dar dacă vă faceţi pogorământ sub pretextul bolii, este de rău. Aici se vede viclenia faţă de sine, care este cea mai rea dintre toate vicleniile.

POVAŢĂ CĂTRE O ORFANĂ LUATĂ SPRE CREŞTERE DE OARECARE BINEFĂCĂTORI
Dunia! Nu vreau să pun asupra ta epitimii, însă te rog: fii fată cum se cuvine. Vezi că a doua ta mamă este bolnavă... Mare păcat faci pricinuindu-i necazuri şi sporindu-i astfel suferinţa. Ştii că în urma bolii poate să şi moară? Cu cine vei rămâne după aceea? Unde ai să te duci? Aşadar, dă-i mângâiere fiind ascultătoare. Atunci va fi mai sănătoasă şi va trăi mai mult, drept care îţi va fi şi ţie mai bine. Deprinde-te mai mult şi mai degrabă cu lucrul de mână. Domnul să îţi dea binecuvântare!

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfaturi-daruite-sfantul-teofan-zavoratul-155061.html

Sfantul Grigorie Dascalul , Mitropolitul Tarii Romanesti

Sfantul Grigorie Dascalul este cinstit pe 22 iunie. S-a nascut in Bucuresti, in anul 1765. A fost un copil care isi petrecea timpul citind. Din relatarea vietii sale aflam ca avea cele mai bune rezultate dintre cei 75 de elevi inscrisi la Colegiului "Sfantul Sava". La acest colegiu i-a cunoscut pe monahii Dorotei si Gherontie, ucenici ai Sfantului Paisie de la Neamt. In anul 1790 va pleca impreuna cu ei la Manastirea Neamt, dupa terminarea studiilor. Ajunge ucenic al Sfantului Paisie Velicikovski, de la care primeste tunderea in monahism si hirotonia in treapta de ierodiacon.
In anul 1812, Sfantul Grigorie Dascalul ajunge impreuna cu Gherontie la Sfantul Munte Athos. La intoarcere sunt atacati in Bulgaria, iar Gherontie trece la cele vesnice din cauza loviturilor primite de la acestia. Sfantul Grigorie Dascalul il inmormanteaza la Manastirea Anarghiri, iar mai tarziu revine aici pentru a-i lua osemintele si a le ingropa la Manastirea Neamt.
Dupa ce petrece o vreme la Manastirea Neamt, intra in obstea de la Manastirea Caldarusani, formata de Sfantul Gheorghe de la Cernica. Aici va ramane timp de cinci ani, pana la alegerea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei. Aici, ca si la Neamt se va ocupa cu traducerile cartilor din greaca. In anul 1823, domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica l-a ridicat in scaunul de Mitropolit al Tarii Romanesti. Va depune tot efortul pentru cresterea culturala si duhovniceasca a celor pe care ii pastorea. Datorita intelepciunii sale este numit Dascalul.
Din cauza conflictului ruso-turc din 1828, este nevoit sa ajunga la Chisinau. I se cere demisia, dar refuza, raspunzand: „Dumnezeu mi-a dat suflet si eparhie si cand imi va iesi sufletul, atunci voi lasa eparhia, pentru ca acestea sunt lucruri care privesc mantuirea sufletelor“ (Patericul romanesc, p. 353) Revine in scaunul mitropolitan pe 22 august 1833. Trece la cele vesnice pe 22 iunie 1834. A fost inmormantat in apropiere de Catedrala mitropolitana din Bucuresti, iar dupa sapte ani, osemintele i-au fost mutate la Manastirea Caldarusani.
Sfantul Grigorie Dascalul a fost trecut in randul sfintilor pe 21 mai 2006, fixandu-i-se ca zi de praznuire data de 22 iunie. Crestinii pot cinsti moastele Sfantului Grigorie Dascalul la Manastirea Caldarusani din judetul Ilfov.

Fragment din invataturile Sfantului Grigorie Dascalul

"Cel ce des se marturiseste are mare lesnire in a cerceta cu de-amanuntul constiinta sa si a afla numarul pacatelor sale, de vreme ce, usurandu-se des de multimea pacatelor sale cu deasa marturisire, ele raman intotdeauna mai putine. Pentru aceasta si mai cu lesnire le poate afla si a-si aduce aminte de dansele, iar cel ce nu des se marturiseste, pentru multa multimea pacatelor ce se aduna la dansul, nici cu de-amanuntul nu poate sa le afle, nici sa-si aduca aminte de dansele, ci uita de multe ori multe si grele pacate ale sale, care, ramanand nemarturisite, de aici raman si neiertate. Pentru aceea, Diavolul are sa i le aduca lui aminte in ceasul mortii lui si atat de tare va sa-l stramtoreze, incat sa verse pentru dansele o sudoare aducatoare de moarte si sa planga falosul, dar insa fara de niciun folos, pentru ca atunci nu mai poate sa le marturiseasca.
Marturisirea cea deasa pricinuieste si acest folos de pe urma: fiindca opreste si infraneaza pe oameni de la pacat; ca cel ce des se marturiseste, cand isi va aduce aminte cum ca dupa putin are sa se marturiseasca, desi [poate] va fi avut scop ca sa pacatuiasca, se opreste, socotind rusinea ce are sa ia cand se va marturisi si mustrarea ce va sa auda de la duhovnic". (Sfantul Grigorie Dascalul, Sfatuire foarte frumoasa despre spovedanie, Editura Egumenita)

Troparul Sfantului Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti, glasul al 4-lea:
De dulceata gurii tale celei sfintite se indulceste Biserica si de focul ravnei tale se minuneaza cetele ceresti, ca ostenindu-te in talmacirea sfintelor invataturi ale parintilor celor de demult, ai daruit turmei tale bucuria cunoasterii lui Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Grigorie.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-grigorie-dascalul-mitropolitul-tarii-romanesti-154879.html

Gramolata

Gramolata

Ingrediente :Usturoi,suc de lamaie,patrunjel

Mod de preparare : Se taie si se amesteca,in parti egale,1/3 usturoi,1/3 suc de lamaie si 1/3 patrunjel.Amestecul se foloseste ca orice alt condiment .Se serveste cu friptura de miel ,porc sau escalop de vitel.



                                                                         -*-

                              STIATI CA ... 

* Melano(kiwano) este un fruct originar din Africa ,in prezent cultivandu-se si in Noua Zeelanda si California
* Tumericul (curcuma ) este o planta orinara din Asia .Radacinile ei sunt folosite drept condiment in bucataria indiana si in medicina empirica traditionala.

Stana de Vale-Culmea Baia Popii-Plaiul Fericii-Magura Ferice-Sat Ferice * muntii Apuseni

(Stâna de Vale) –Culmea Baia Popii – Plaiul Fericii – Măgura Ferice – Sat Ferice;                      

Lungime 14,5 km;                                   

 Durată 4 1/2 - 5 h                                                                                                                 Traseu de legătură între staţiunea Stâna de Vale şi satul Ferice.                                                    

Dificultate medie, accesibil iarna pe schiuri de tură.

Marcaj :Triunghi galben

Sursa:http://www.parcapuseni.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=96&Itemid=115

Locuri sinistre * Cerul de la Bozioru (Buzau )

Cerul de la Bozioru, Buzău

Cerul din localitatea Bozioru, din judeţul Buzău a pus de multe ori pe gânduri lumea ştiinţifică. Dacă în alte părţi ale lumii un cer senin are o claritate de 6.000 de grade Kelvin, în comuna Bozioru cerul are sclipiri de 23.000 grade Kelvin, ceea ce îţi dă senzaţia că priveşti printr-un telescop.
Mulţi vizitatori au povestit experienţe asemănătoare hipnozei, iar zona este plină de legende supranaturale, cu răpiri de extratereştri, sau sincope temporale şi defectarea aparaturii electronice.
În anii ’80, Vasile Rudan a coordonat un grup de copii cărora le testa aptitudinile extrasenzoriale. Aceştia nu conştientizau puterile lor deosebite, participând la teste ca şi când ar fi fost jocuri normale. Erau împărţiţi pe grupe, aşezaţi pe anumite culmi şi li se spunea să transmită prin puterea gândului, de la o grupa la alta, diferite informaţii. Aceste transmisii telepatice aveau o mare acurateţe când cerul ajungea la intensitatea maximă. În plus, ei au indicat cu precizie, tot prin percepţie extrasenzorială, locuri unde se află vestigii antice, fapt care i-a uimit pe arheologii chemaţi să asiste la experiment.

Sursa:http://www.locuri-nevazute.info/2013/08/cele-mai-misterioase-locuri-din-romania.html

Locuri strani * Castelul din Busteni

Legenda castelului din Busteni

Legenda spune ca printul Cantacuzino ar fi fost în stare sa îmbrace acoperisul castelului din Busteni în bani de aur, sa i se duca faima în strainatate. Nababul, cum i se spunea în epoca, era mostenitorul unei averi colosale, adunata de-a lungul veacurilor de urmasii unei mari familii de os domnesc. Boierul putea concura oricând cu regele în ceea ce priveste bogatia, dar si statutul politic sau social. Era un mare iubitor de arta si avea ambitia sa lase posteritatii edificii si monumente care sa-i poarte numele. Palatele trufase din Paris si Viena l-au inspirat sa construiasca în tara edificii demne de blazonul familiei sale, în spiritul traditiei, dar si al modernitatii. În 1900, a terminat palatul de pe Calea Victoriei, care adaposteste acum Muzeul “George Enescu”, iar în 1911 a înaltat Castelul Zamora de la Busteni, menit sa umbreasca faima Pelesului. La putin timp, a început si constructia celui de-al treilea palat, pe domeniul familiei de la Floresti. Cantacuzino îi spunea “Micul Trianon”, iar arhitectura trebuia sa respecte liniile celebrului palat de la Versailles. Istoria a fost nedreapta cu realizarile ambitioase ale Nababului. Grigore Cantacuzino s-a stins din viata la numai doi ani dupa ce a pasit prima data pe holurile fastuoase ale castelului din Busteni. Iar proiectul lui din Floresti nu a mai fost niciodata dus la bun sfârsit. Au venit razboaiele mondiale si soldatii, nemti sau rusi, au luat din cele doua palate tot ce au putut. Din Micul Trianon au mai ramas doar ruinele triste, care amintesc totusi de frumusetea extraordinara a palatului. Iar destinul castelului din Busteni avea sa fie crunt în perioada comunista. Chiar daca palatul a supravietuit razboiului, si-a pierdut toata frumusetea si gloria în perioada “revolutiei culturale”. Mobilierul fastuos, oglinzile din argint aduse din Venetia si statuile comandate în Franta au disparut fara urma. Picturile de o certa valoare artistica, care împodobeau peretii, au fost acoperite grosolan cu un strat de vopsea verde, iar cladirea, transformata în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoza. Ca o ironie a sortii, cei mai mici copii ai lui Gheorghe Cantacuzino murisera, la vârsta frageda, de cumplita boala de plamâni, care nu avea leac pe acele vremuri. Domeniul Castelului Cantacuzino de la Busteni este unul dintre cele mai frumoase de pe Valea Prahovei. Gradina de la poalele palatului a fost amenajata cu mult bun-gust, dupa moda parcurilor din marile capitale europene. Se mai vad si azi cele trei fântâni arteziene si au ramas martori peste timp copacii aliniati de-a lungul aleilor drepte. Curioasa este grota din fata castelului, care aminteste de niste vestigii antropice. Sa fi fost doar un capriciu al Nababului sau o încercare de a da un aer boem gradinii? Misterul acestei grote, aflata lânga fântânile arteziene moderne, va ramâne, probabil, pentru totdeauna, nedescifrat. Pare sa fie un element iesit din decor, fara nicio legatura cu palatul fastuos, dar creeaza o atmosfera romantica deosebita. Putini dintre turistii care îsi fac poze în fata grotei cunosc legendele sumbre care se povestesc prin împrejurimi. Batrânii au auzit de la mosii lor ca grota exista aici din vremuri vechi, înainte ca locurile acestea sa intre în stapânirea Cantacuzinilor, dar nici unul dintre ei nu a distrus-o. Locul pare sa fie bântuit, iar în serile cu furtuna danseaza lumini nefiresti la intrarea grotei. Oamenii mai spun ca se aud vaiere prelungi si, uneori, se ivesc, pret de o clipa, naluci de fum printre picaturile de ploaie.
Sursa:http://www.locuri-nevazute.info/2013/08/cele-mai-misterioase-locuri-din-romania.html

Umanismul medieval

Umanismul medieval

Istoricii care neaga gandirii Renasterii orice originalitate si valoare reala si pretind ca cultura bisericeasca a evului mediu cuprindea germenii tuturor marilor descoperiri ale lumii moderne, incat Renasterea n-ar fi fost decat "o depresiune intre doua culmi", contesta insasi indreptatirea notiunii de Renastere. Umanismul medieval ar fi pus deja in plina lumina valoarea persoanei umane si n-ar fi condamnat opozitia dintre ratiune si credinta, dintre adevarul revelatiei si adevarul ratiunii si experientei decat la conciliul de la Trento (1545-1563).
Noi nu contestam ca a existat un umanism medieval, dar acest umanism e esential diferit de cel al Renasterii. Evul mediu a cunoscut clasicii si i-a tradus; el nu a ignorat stiintele naturii. Alchimia a fost in realitate chimie, iar astrologia - astronomie. Devenind religia oficiala a Imperiului roman, crestinismul s-a adaptat lumii antice care-l adoptase. Gandirea crestina a incorporat nu numai idei ale filozofiei clasice, ci si metoda de a le demonstra. Pentru a putea lupta contra rationalismului, de care era patrunsa societatea antica, si pentru a da invataturii crestine o baza solida, unii parinti bisericesti, ca Augustin, Ieronim si Clement din Alexandria, s-au servit de filozofia si de logica pagana. Transmis bisericii de parintii bisericesti, cultul antichitatii clasice a devenit parte integranta a culturii crestine. Pentru Lactantiu, "caile credintei sunt identice cu ale culturii", iar Augustin a vazut in intelepciunea pagana un sprijin pentru credinta crestina: "daca profanii au spus ceva bun, nu e de dispretuit" (Profani si quid bene dixerunt, non est aspernandum). Doctrina augustiniana despre iluminarea directa a ramas, timp de secole, fermentul cel mai activ al ideilor eretice. Ideea ca credinciosul poate, fara mijlocirea bisericii, sa intre direct in contact cu divinitatea a fost punctul de plecare al tuturor insurectiilor, inclusiv al celei luterane, impotriva autoritatii pontificale. Combatandu-le, biserica a atacat fortele care-i amenintau autoritatea spirituala.
Crestinismul medieval era deci rezultatul unui lung proces de acomodare la realitati diferite si de asimilare a unor cunostinte provenite din surse deosebite. Dar sensul surselor extrabiblice a fost profund modificat in cursul lungii perioade de acomodare sociala si spirituala. Operele filozofiei grecesti au ajuns pe cai atat de ocolite si prin manuscrise atat de defectuoase, prin traduceri din araba in latina si prin compendii, incat sensul lor profund a fost alterat si subordonat dogmei. Dar chiar rastalmacita sau gresit inteleasa, antichitatea clasica a introdus in invatatura crestina un element antinomic, care a creat o tensiune intre credinta intemeiata pe revelatie, mentinuta prin autoritate, si ratiunea critica.
Daca evul mediu a invatat legea morala din Biblie, el s-a deprins sa gandeasca la scoala lui Socrate, Platon si Aristotel. Or, gandirea acestor filozofi era o gandire libera, ce nu recunostea nici un adevar care sa nu fi fost dedus pe cale logica si pe care sa nu-l fi gasit ei insisi. Adevarul relevat al bisericii s-a vazut deci amenintat de ratiunea logica, care nu recunoaste decat valabilitatea a ceea ce poate fi demonstrat si care pretinde ca poate ajunge singura nu numai la cunoasterea adevarurilor "matematice", ci si la stabilirea preceptelor morale.
Asa se pregateste, in conditiile renasterii vietii urbane si formarii unei societati independente de autoritatea senioriala, revolutia intelectuala care in secolele XV si XVI va discredita gandirea medievala. Progresul gandirii rationale, stimulat de creatia in perpetua devenire a vietii urbane, transforma, nu dinafara, ci dinauntru, filozofia scolastica.
Constituirea scolasticii in secolul al XI-lea si aparitia primelor universitati in secolul urmator sunt o dovada ca biserica a simtit nevoia de a recurge la ratiune pentru a-si apara monopolul activitatii intelectuale si controlul asupra constiintei credinciosilor sai. Fireste, ratiunea scolasticii nu era un rationalism in sensul modern al cuvantului, care implica postulatul ca unica cale a cunoasterii e cunoasterea rationala, si credinta ca omul, fiind o creatie rationala, poate demonstra adevarurile cuprinse in revelatia religioasa. "Cred, ca sa inteleg" (Credo, ut intelligam), spunea intemeietorul scolasticii, Anselm de Canterbury (1033-1109). Dar, de indata ce biserica a recunoscut ratiunii facultatea de a demonstra adevarul revelatiei, ea nu a mai putut impune exercitiului acestei facultati alte limite decat acelea care sunt recunoscute de ratiune. Pierre Abelard (1079-1142) gaseste ridicol sa explici altuia ceea ce tu insuti nu intelegi. El rastoarna termenii axiomei lui Anselm, declarand ca, pentru a crede, e nevoie ca mai intai sa intelegi (intelligo ut credam).
In controversa dintre realisti, care credeau in realitatea ideilor, si nominalisti, care sustineau ca ideea generala nu e decat un nume - controversa cu care incepe de fapt lupta de emancipare a gandirii stiintifice - Abelard se declara conceptualist. El e pentru realitatea lumii sensibile, nu a ideilor. In lucrarea sa Sic et non (Da si nu), el a inaugurat metoda confruntarii autoritatilor, care deschide drumul cercetarii critice. "Indoiala ne face sa punem probleme si cercetarea ne permite sa le rezolvam".
La sfarsitul secolului al XII-lea, rationalismul latent in filozofia lui Abelard ia un puternic avant sub influenta averroismului. Filozofia scolastica nu cunoscuse pe Aristotel decat din Organon si din tratatele lui Boetiu. Arabii tradusesera, inca din secolul al VII-lea, operele lui Aristotel, si marele filozof Averroes (+1198) compusese un comentariu, despre care Dante vorbeste cu admiratie.
In Sicilia si in Spania, crestinii descopera filozofia araba si ebraica si, prin mijlocirea acestora, reiau traditia filozofiei si stiintei eline, care nu erau cunoscute in apus decat fragmentar, prin compilatii de medicina, astronomie, matematica etc. In secolul al XIII-lea, filozofii spanioli, italieni si evrei traduc in latineste operele filozofilor greci si ale comentatorilor lor arabi. In acelasi timp, se formeaza elenisti care le traduc din greceste. Gherardo din Cremona (+1187), membru al Colegiului din Toledo, traduce Fizica lui Aristotel. Metafizica e tradusa in 1210, dupa un text grecesc adus de la Constantinopol, iar Politica in 1260 de Wilhekn Moerbeke. Marele comentariu al lui Averroes e tradus in latineste.
Aceste traduceri reveleaza existenta unei filozofii pur rationale. Opera a ratiunii aplicate lucrurilor sensibile, aristotelismul nu mai putea fi infatisat ca produs al meditatiei asupra credintei. Discutia trece pe plan rational, unde credinta nu mai intervine decat dinafara pentru a salva ortodoxia.
Izbuti-va biserica sa elimine sau sa incorporeze aristotelismul in sistemul dogmaticii sale? Aceasta e marea problema a scolasticii in secolul al XIII-lea. Cei mai mari doctori ai bisericii catolice, Alexandru din Hales, Sfantul Bonaventura, Albert cel Mare, se consacra sarcinii de a alege din opera lui Aristotel ceea ce e compatibil cu dogma. Pentru a inlatura contradictiile dintre aristotelism si Sfanta Scriptura, Albert cel Mare stabileste o distinctie intre cunoasterea stiintifica si revelatie.
Teologia, care acceptase serviciile filozofiei pentru a realiza acordul dintre credinta si stiinta, nu putea admite existenta a doua adevaruri, fiindca aceasta conceptie ar fi dus la emanciparea ratiunii. Criza care ameninta teologia scolastica a fost evitata, pentru moment, de Toma d'Aquino (1226-1274), cel mai mare reprezentant al filozofiei scolastice.
Toma a dus lupta pe doua fronturi: impotriva misticilor, adepti ai lui Bernard de Clairvaux, si a franciscanilor, care umileau ratiunea in fata credintei, precum si impotriva aristotelismului, care pusese in circulatie ideea eternitatii lumii - incompatibila cu dogma facerii lumii, la o anumita data, de catre Dumnezeu - determinismul fizic si psihic si existenta unei inteligente unice, comune intregii umanitati, ceea ce contrazicea ideea unui suflet individual si a nemuririi personale.
Problema care se punea era de a combate aristotelismul cu arme aristotelice si de a justifica credinta cu argumente rationale.
Punctul de plecare al filozofiei tomiste e ca adevarul e unul. Adevarul stiintei si adevarul credintei trebuie sa coincida, fiindca nici ratiunea intrebuintata corect, nici revelatia care vine de la Dumnezeu nu se pot insela. Daca adevarul rational contrazice dogma, inseamna ca ratiunea a gresit si ca adevarul trebuie revizuit, dar in numele ratiunii mai bine luminate. Astfel stiinta si filozofia aristotelica, departe de a primejdui adevarurile credintei, aduc acestora cel mai puternic sprijin, iar ratiunea iluminata de credinta ajunge, cu ajutorul lui Aristotel, la deplina intelegere a lumii sensibile.
Astfel, considerind faptele rand pe rand sub unghi uman si sub unghi divin, Toma pretinde a construi un sistem care, prin logica lui interna, sa duca la confirmarea dogmei si sa fie in acelasi timp conform cu stiinta aristotelica pentru tot ce priveste lumea sensibila.
Dar, incorporand stiinta si filozofia lui Aristotel in sistemul dogmatic al bisericii, Toma d'Aquino nu a putut rezolva contradictia dintre teologie si ratiune decat admitand ca ele difera prin obiectul si metoda lor.
Summa theologica a lui Toma d'Aquino constituie sinteza intregii gandiri medievale si conceptia despre lume pe care o contine serveste si azi ca baza intregului invatamant teologic din universitatile catolice, iar reactiunii internationale ca arma impotriva materialismului dialectic si istoric. Dar aceasta sinteza a provocat, inca din secolul al XIII-lea, opozitia gandirii critice si a creat o contradictie care avea sa duca la ruina filozofiei scolastice. Dialectica aristotelica a intarit nu credinta, ci ratiunea, careia i-a permis sa ia cunostinta de natura, de mijloacele si de limitele ei si, dovedindu-i incapacitatea de a se ridica la cunoasterea lui Dumnezeu, i-a atribuit sarcina de a studia omul si natura. Tomismul a comunicat astfel gandirii medievale esenta eterna a umanismului: increderea in valoarea naturii si in puterea ratiunii. Renasterea nu a avut decat sa separe activitatea intelectuala de scopul supranatural si s-o raporteze la om si la natura pentru a seculariza gandirea si a intemeia umanismul clasic.
Separarea dintre stiinta si teologie, admisa de tomism, se adanceste in secolul al XIV-lea. Chiar contemporanul lui Toma d'Aquino, Roger Bacon (1214-1294), proclamase superioritatea experientei asupra rationamentului. Desi admitea si el ca adevarul e unul si ca ratiunea trebuie sa ajunga la un acord cu credinta, adauga insa ca filozoful nu are sa-si piarda vremea stabilind concordante subtile, fiindca nici demonstratia cea mai concludenta nu poate produce certitudine, daca nu e confirmata de experienta. "Rationamentul nu ajunge, dar experienta e suficienta".
Duns Scott, William Ockham si Nicolas Oresme, definind conditiile de valabilitate ale stiintei, merg si mai departe, orientand gandirea spre o stiinta pur matematica si experimentala. Duns Scott defineste in termeni aproape cartezieni criteriul adevarului. "A dovedi o propozitie inseamna a arata fie ca e imediat evidenta, fie ca se deduce in mod necesar dintr-o propozitie imediat evidenta". La randul sau, Ockham proclama superioritatea cunoasterii senzoriale, cand e vorba de existente si fapte, asupra cunoasterii abstracte, care nu poate dovedi existenta unui lucru. Iar Nicolas Oresme (+1386), care a tradus in frantuzeste Politica si Morala lui Aristotel, anunta, in comentariile sale asupra Fizicii aceluiasi filozof, legea caderii corpurilor, rotatia pamantului si principiul geometriei analitice. "Pamantul se misca, iar soarele nu" (La texte se meut, et le soleil non), spune Oresme.
Se pune acum intrebarea: de ce aceste descoperiri nu au dus, inca din secolul al XIV-lea, la constituirea stiintei moderne si a trebuit sa asteptam pana in secolul al XVI-lea aparitia lui Copernic si a lui Galilei?
In primul rand, fiindca anticipatiile geniale ale filozofiei anglo-franceze din secolul al XIV-lea nu se intemeiau pe studiul direct al naturii, ci pe marturiile antichitatii si aceste marturii nu erau cunoscute decat indirect si fragmentar, intai din ceea ce pastrasera parintii bisericesti, apoi din traduceri nesigure, din compendii si din comentarii ajunse in Apus prin mijlocirea sirienilor, arabilor si evreilor.
Dar chiar si atunci cand stiinta greaca a devenit accesibila prin operele ei de baza, cum a fost Fizica lui Aristotel, ea nu putea duce spiritul decat intr-un impas, fiindca Fizica lui Aristotel nu e gresita numai in principiile sale de baza, ci si in amanuntele sale.
Solutiile ei la unele probleme de insemnatate capitala, ca, de exemplu, explicatia aparentei boltii ceresti si teoria elementelor, sunt nu numai false, dar si paralizante, si fara viitor. Ca si Ptolemeu, Aristotel reduce miscarile corpurilor ceresti la rotatii de sfere in jurul pamantului imobil. In privinta elementelor, el accepta conceptiile superficiale ale predecesorilor sai care distingeau intocmai ca omul primitiv, trei stari principale ale materiei (solid, lichid si gazos), reprezentate prin trei elemente: pamantul, apa si aerul, la care se adauga al patrulea element, inexplicabil, focul. Aceste teorii au impiedicat pe cele mai iscusite spirite sa se ocupe de probleme reale.
Cu toate acestea, enciclopedia aristotelica s-a impus cu atat mai mult, cu cat, prin structura ei sistematica si prin virtuozitatea dialectica a autorului, a dat impresia unui corp de adevaruri, care explica rostul tuturor lucrurilor existente, invatatii si-au exercitat mintea asupra acestui tezaur de cunostinte cu aceeasi perseverenta cu care inainte comentasera Biblia. Ei nu au facut decat sa inlocuiasca autoritatea Bibliei cu autoritatea antichitatii clasice. Intre spirit si realitate se interpune textul clasic. Spiritul stiintific nu va putea triumfa decat atunci cand superstitia antichitatii va fi fost invinsa - adica in secolul al XVII-lea.
Andrei Otetea

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-medievala/umanismul-medieval-71689.html

Sfantul Mucenic Uar

Sfantul Mucenic Uar

Erau odată doi împăraţi care de când e lumea asta plină de păcate nu se puteau înţelege între dânşii şi totdeauna se găsea vreo pricină de dezbinare între ei. Impăratul de la Răsărit era Bunul Dumnezeu, iar împărăţia Lui se întindea peste câmpuri cu flori, peste dealuri frumos vălurite şi munţii erau atât de înalţi încât ajungeau până la cer, unde se aflau palatele raiului şi unde locuiau creştinii. Aici era mereu sărbătoare şi se auzeau de pretutindeni cântece de bucurie.
Insă Dumnezeu era tare mâhnit că împăratul de la Apus tot timpul se pornea cu ceartă împotriva Lui şi a supuşilor Săi. Nu era clipă în care să nu sosească veşti triste din împărăţia vecină: ba bieţii oameni erau ameninţaţi cu moartea şi erau chinuiţi în modurile cele mai înfricoşătoare, ba erau puşi la munci grele de nu mai aveau sărăcuţii nici timp de odihnă cât să răsufle o dată, ba le cerea împăratul tribut peste putinţele lor, de alergau oamenii încoace şi-ncolo fără să mai ştie dc ei... Eh, şi câte şi mai câte!
Impăratul de la Apus împărăţea peste un ţinut prăpăstios, cu multe văgăuni şi drumuri atât de şerpuite şi încolăcite, că nu le mai dădeai de cap. Astfel, de multe ori supuşii acestui împărat, vrând să plece la drum, se trezeau că încurcă potecile şi niciodată nu ajungeau acolo unde aveau treabă. Câtă neorânduială domnea în împărăţia aceasta! Toate erau anapoda, toate erau încurcate. Şi de-ar fi fost numai atâta, poate că s-ar mai fi descurcat oamenii; dar ce te faci că pe lângă dezordine era şi multă viclenie şi ură între oameni... In loc să se-ajute între ei să iasă la liman, dimpotrivă, se luptau ca să-şi pună unii altora beţe-n roate. Cum era împăratul aşa erau şi supuşii: toţi cu sufletele ameţite de griji, de pizmă, de trufie, dornici să aibă cât mai multe bogăţii şi ncagonisind totuşi niciodată nimic. De aceea şi împărăţia aceasta se numea împărăţia Grijii.
Cele două ţinuturi nu erau despărţite de stânci ce n-ar fi putut să fie urcate sau de râuri atât de învolburate încât să nu le poată traversa nimeni. Dimpotrivă, acolo unde se învecinau, pământul era aşezat, şi cine ar fi vrut ar fi putut trece cu mare uşurinţă dintr-o parte într-alta. Insă numai oamenii din împărăţia Grijii, cu sufletele lor împietrite şi mai tari decât stânca, numai râurile lor de gânduri nesăbuite şi urâcioase se împotriveau cu îndărătnicie şi păzeau hotarele, ca nu cumva să se treacă dintr-o parte într-alta.
Intr-o zi, împăratul cel plin de griji a dat poruncă să se organizeze o oaste din cei mai viteji dintre supuşii săi şi să meargă la război împotriva împăratului de la Răsărit.
Căci aşa e omul: când în grădina sa nu sporeşte, nici cca a vecinului nu-I mulţumeşte, şi dc ce să nu moară şi capra vecinului? Dar nici Dumnezeu nu se lăsă mai prejos: aflând El, ca un atotştiutor ce este, că se hotărăşte prigoană împotriva Lui şi a supuşilor Săi dragi, Şi-a chemat supuşii înaintea tronului Său şi le-a zis:
- Impăratul de la Apus ne-a pus gând mu Vom face şi noi o oaste care să-i stea împotriva. Dc la cel mai mic până la cel mai mare să vă înarmaţi cu sabia înţelepciunii, cu îndrăzmrea de a mărturisi că sunteţi supuşii Mei, cu scutul rugăciunii neîncetate, cu suliţele dragostei pentru toţi şi cu focul curajului de a vă da viaţa pentru împărăţia Păcii în care trăiţi alături de Mine.
- Aşa o să facem, Doamne - ziseră Sfântul Petru şi Sfântul Gheorghe, care dintre toţi se bucurau cel mai tare că se face şi o oaste creştină.
- Văd că sunteţi curajoşi. Să ştiţi însă că, o dată cc intraţi în horă, trebuie să jucaţi: robii împăratului de la Apus vă vor da pe voi spre asuprire, vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru că sunteţi supuşii Mei. lată. Eu vă trimit pc voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; lui dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Veţi fi daţi pe mâna împăratului aceluia şi veţi fi bătuţi cu biciul. Dar cine va răbda până la sfârşit, acela sc va mântui şi se va odihni dc-a pururi în împărăţia Mea. Să nu va temeţi însă, căci Eu voi fi cu voi şi vă voi ajuta să izbândiţi.
Ei, vedeau creştinii acum că nu e de glumit! Dar erau cu toţii hotărâţi să apere Împărăţia Păcii dc cotropirea vecinilor pizmaşi şi vicleni.
In vremea aceasta, pe undeva prin părţile Egiptului trăia un ostaş pe nume Uar care slujea în armata împăratului de la Apus. Era iubit de mai-marii săi pentru vitejia iui. Dar nu avea firea îndărătnică şi necruţătoare a tovarăşilor săi ci, dimpotrivă, era un om tare bun, cu toate că crescuse înconjurat de buruienile păcatelor şi ale neorânduielii ce domneau în acea împărăţie. El îi iubea tare mult pe creştinii din împărăţia lui Dumnezeu. Dar niciodată nu avusese curajul să-şi părăsească slujba de oştean şi să treacă graniţa, căci ştia că paznicii împăratului de Ia Apus aveau poruncă să-i omoare pe toţi cei care s-ar fi încumetat să fugă în împărăţia Păcii.
Şi aşa l-a prins hotărârea acestui împărat să pornească război împotriva creştinilor. Tare mult l-a întristat această veste! Ce să facă? Să respecte porunca împăratului şi să-i omoare pe creştini nu putea, căci îi iubea şi chiar el însuşi se socotea a li creştin. Să fugă din slujba împăratului se temea... Şi uite-aşa petrecea el toate zilele în chinurile acestea.
Odată au fost prinşi şapte creştini şi au fost bătuţi şi aruncaţi în temniţă. Aşteptând să vină noaptea, Uar s-a apropiat dc temniţa lor. Creştinii erau păziţi de doi străjeri voinici, pc cât de înfricoşători la vedere, pe atât de slabi la vârlute, căci pentru aur mult lăsau pe oricine să-i viziteze pc creştini. Ştiindu-le slăbiciunea, s-a dus la ei şi i-a întrebat:
- De vă voi umple buzunarele cu galbeni, ma veţi lăsa să intru în temniţă?
- Te-om lăsa - răspunseră ei lacomi.
Aşa reuşi Uar să intre în temniţa unde erau creştinii. După ce le-a oblojit rănile şi le-a dat să mănânce, au stat de vorbă toată noaptea.
- Fraţilor - le spuse Uar -, tare mă minunez de unde aveţi atâta curaj să înfruntaţi astfel de chinuri pentru Hristos! Eu unul ştiu că n-aş avea atâta tărie!
- Ce spui, frate? - îi răspunseră dascălii. Care-ţi este meseria?
- Sunt ostaş în slujba împăratului de la Apus.
- Şi dacă împăratul te trimite cumva la vreo luptă cu multe primejdii, te duci?
- Mă duc, cum să nu, căci datoria oşteanului este să asculte porunca mai-marilor săi.
- Ei, iată judecata omului neînţelept: pentru stăpânii acestei lumi îşi dă viaţa la comandă, dar pentru Dumnezeu şi împărăţia Sa, ce se mai sfieşte! Cum îţi vine ţie, frăţioare, atâta curaj când e vorba să te lupţi pentru împăratul acesta pământesc şi nebun, iar când te gândeşti să lupţi pentru Dumnezeu, împăratul împăraţilor şi Domnul Păcii, degrabă îţi piere curajul!? Eu unul astfel de judecăţi nu le pot pricepe - răspunse unul dintre creştinii noştri.
- Că bine mai zici! Mulţumesc lui Dumnezeu că, iată, în sfârşit m-am luminat şi eu la minte! - zise Uar.
- Şi ca să-ţi fie mai clare hotărârile, ascultă povaţa noastră: du-te şi te bagă în slujba oştii creştine, şi vei fi şi tu cetăţean ai împărăţiei Păcii - îl sfătuiră ei.
- Aş vrea eu, dar până la împărăţia Păcii este un drum foarte lung şi primejdios, căci la fiecare pas întâlneşti câte un vrăşmaş al creştinilor. Tare mi-e că am să mor înainte de a ajunge la Dumnezeu ,să-i cer să mă primească în oastea Lui!
- Ba ai nădejde, frăţioare, că acolo unde e râvna bună este şi harul lui Dumnezeu! Nu trebuie să te temi, căci fricoşii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vrei să fii oştean bun al Domnului, atunci nu trebuie să baţi atâta cale până la Tronul ccl ceresc. Mai întâi trebuie să-ţi dovedeşti vitejia.
- Ce trebuie să fac? - întrebă Uar.
- lată ce să faci: cum s-o lumina de ziuă, să-ţi îndrepţi paşii către palatul împăratului de la Apus. Când vei ajunge acolo, să ştii că slugile de la poartă te-or opri şi te-or întreba ce treabă ai cu împăratul. Tu să le zici lor că aduci veşti din împărăţia Păcii, şi te-or lăsa să treci mai departe. Iar alte vorbe să nu scoţi din gura ta, chiar dacă te vor ademeni, fie slugile împărăteşti, fie oamenii de rând. Tu să nu intri în vorbă cu nimeni, căci altfel te vei face şi tu ca ci: plin de griji şi bârfitor. Iar când vei ajunge înaintea imputatului, să-i spui că eşti un sol al împărăţiei Puoi că Dumnezeu te-a trimis să-i spui aşa: "Vreau să cinez cu tine, împărate al Apusului. Te invit aşadar la curţile Mele.
Dar să nu-ţi iei oastea după tine, căci te chem cu gând de pace". De te va crede, va veni şi bine va fi. De nu, apoi să ştii că unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul.
Cum se lumină de ziuă, Uar începu să cugete în sinea lui cum să ajungă la palatul împăratului cel plin de griji rele. După ce îşi pregăti toate cele dc trebuinţă, îşi tăcu cruce şi o pomi la drum.
Şi merse pe drumurile acelea încurcate de care vă spuneam, până ce ajunse la curţile împărăteşti. Mulţi să fi fost în locul lui s-ar fi rătăcit, dar Uar era călăuzit de harul lui Dumnezeu, care vine-n ajutorul tuturor celor care-l iubesc pe El.
La Curte, vânzoleală mare, alergătură, certuri... Uar nici nu lua seama la ele, făcându-se ca surd şi mut. Când trecu prin dreptul unora care se certau, oamenii aceia, văzându-l, îl chemară la ei:
- Viteazule oştean, vino olecuţă-ncoace şi fa dreptate între noi, căci te vedem străin şi nepărtinitor!
Dar Uar îşi aminti de sfaturile pe care le primise şi trecu mai departe tară să scoată un cuvinţeî. Nu scăpă el însă cu una cu două, căci la tot pasul trăgeau oamenii de el - ba să-i arate nu ştiu ce pânzeturi sau giuvaericale, ba să-i întrebe tot felul de trăznăi... Bietul Uar tăcea mâlc şi îşi vedea de calea sa. In cele din urmă, reuşi să-şi croiască drum până la uşile palatului împărătesc. Văzându-l aşa de îndrăzneţ, slugile îl opriră:
- Omule, vezi că n-ai voie să te-apropii de uşile acestea! Stai mai departe!
- Am treabă cu împăratul! - zise Uar cu curaj. Sunt solul împăratului de la Răsărit şi am un cuvânt pentru împăratul vostru.
- Vai de tine şi de tine! Nu ştii ce te-aşteaptă! Dar te-om duce în faţa împăratului - îi răspunseră slugile.
L-au purtat prin nişte încăperi întortocheate, căci şi în palat domnea ca şi în restul împărăţiei o mare dezordine. La sala unde era tronul împăratului nu reuşeau să ajungă decât slugile bătrâne care învăţaseră drumul, încă şi acestea cu mare greutate.
Dar până la urma ajunseră înaintea împăratului care era întunecat la faţă de multele supărări şi griji pe care avea în inima sa.
- Cine eşti şi cum ai îndrăznit să-mi tulburi frământările? - se răsti împăratul tam-nisam la Uar.
- Impărate, să nu te superi, căci sunt o biată slugă nevrednică a vecinului tău, Dumnezeu. M-a trimis încoace să te poftesc la Dânsul la cină. Te aşteaptă cu gând de pace.
Lasă-ţi o oră grijile, ca n-o fi foc!
- Ba prin foc şi sabie îi voi trece pe creştinii care locuiesc în împărăţia Păcii.
- Atunci să ştii, împărate, că n-ai sorţi de izbândă. Cu cine te-ai pus să lupţi? Cu veşnicia? împărate, adu-ţi aminte că eşti trecător! Fii înţelept şi împacă-te cu Dumnezeu; iar de nu, să ştii că te vei chinui zadarnic să-l înfrunţi. Palatele Lui sunt nepieritoare iar supuşii îi sunt credincioşi. De moarte nu se teme nimeni în împărăţia Păcii, căci moartea este pentru toţi creştinii biruinţă.
- Hm! Cu astfel de vorbe te-a trimis la mine Dumnezeu? Să-Şi pună pofta-n cui! Nu sunt eu dintre cei ce se lasă înduplecaţi cu una cu două!... Iar pentru că mi-e milă de tine, îţi ofer o scăpare: fii oşteanul meu credincios şi vei trăi zile multe de-acum încolo. Iar de nu, pregăteşte-te de moarte - îi spuse împăratul.
- Mai bine să rămân fără suflare decât să-mi vând Stăpânul! - răspunse Uar.
Atunci împăratul porunci slugilor sale să-l ia pe Uar şi să-l bată. Iar slugile acestea nu erau dintre cele zgârcite, ci cărau la beţe cu nemiluita, până îşi dădu Uar duhul de atâtea răni şi dureri.
Iar sufletul lui a călătorit spre împărăţia Păcii, unde-l aştepta Dumnezeu în prag.
- Ei, te-aşteptam de mult, dragul meu Uar! Acum poţi intra în rândul oştii Mele cereşti. Căci am văzut cât Mă iubeşti de mult şi n-ai luat seama la îndemnurile împăratului lumii şi ţi-ai jertfit viaţa pentru Mine.
Aşa a ajuns Sfanţul Uar acolo unde dorise întreaga sa viaţă să ajungă: lângă tronul lui Dumnezeu, ca ostaş ce păzeşte şi acum împărăţia Păcii cereşti de toţi duşmanii care dau năvală să o distrugă.
Dar să nu uităm că fiecare creştin este un ostaş al lui Dumnezeu şi că arc datoria sfântă de a păzi împărăţia Păcii şi de a-şi da la nevoie viaţa pentru ea, aşa cum a tăcut Uar. Impărăţia lui Dumnezeu se află în sufletul nostru şi o păzim atunci când avem pace, bucurie, dragoste, îndelungă răbdare, bunătate, tăpte bune, blândeţe, îngăduinţă şi credinţă.
Dragi copii, şi împărăţia apusului o putem întâlni în sufletele noastre, atunci când suntem obraznici, leneşi, neîndurători, nepăsători şi plini de mânie, împărăţia aceasta se sălăşluieşte numai în sufletele acelor oameni cărora nu le pasă decât de ei înşişi iar pe ceilalţi îi dispreţuiesc. Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Să ne ferim deci să clădim o aşa împărăţie întunecată în inimile noastre!
Multe fac oamenii cât timp trăiesc pe pământ! Multe jertfesc pentru ca să ducă o viaţă mai bună. Uneori îşi dau viaţa pentru stăpânii lor dacă aceştia le-o cer. Priviţi-i pe soldaţi: ei nu au voie să iasă din cuvântul mai-marilor lor. Orice ordin ostăşesc trebuie îndeplinit fără cârtire. Puţini dintre noi ne aducem aminte că avem în Cer pe cel mai mare stăpân, pe Dumnezeu. Oare facem noi cele ce-I sunt plăcute Lui? Oare cât timp acordăm pentru a vorbi cu Fii, în timp ce cu prietenii noştri stăm de vorbă toata ziua?
Să ne întrebăm fiecare cât dc mult îl iubim noi pe Domnul Hristos... Ne-am da şi noi viaţa pentru El? Dimineaţa şi scara înainte dc culcare să-L rugăm cu stăruinţă pe Domnul lisus Hristos să ne dea curaj şi putere pentru a fi şi noi în fiecare clipă a vieţii noastre ostaşi vrednici ai Lui, aşa cum au fost toţi sfinţii şi, alături de ci, Sfântul ostaş Uar.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-uar-154801.html

Sfantul Pahomie Kavsokalivitul

Sfantul Nou Mucenic Pahomie este praznuit pe 21 mai. Sfantul Pahomie Kavsokalivitul, originar din Rusia, a trecut la cele vesnice prin moarte muceniceasca pe 21 mai 1730, in Ousáki, lângă Filadélfia. Din relatarea vietii sale aflam ca a fost vandut de tatari unui turc tabacar. Timp de 27 de ani i-a slujit acestuia fara revolta. Atat de mult i-a placut tabacarului de el, incat a dorit sa-l aiba ginere.
La un moment dat, in timp ce se afla grav bolnav, a fost imbracat in haine turcesti, fara a fi taiat imprejur.
Sfantul Pahomie ajunge in Smírna ca negustor, loc in care va lepada imbracamintea turceasca si va lua decizia de a merge in Sfantul Munte Athos. Aici va fi tuns in monahism de cuviosul Iosif. Traieste alaturi de acesta vreme de 12 ani, apoi ajunge sa vietuiasca alaturi de Gheronda Acháchie Kavsokalivitul. Se arata in toate ascultator, insa se temea ca nu cumva, in vremea bolii sale sa fi spus din greseala ca leapada credinta in Hristos. Din aceasta temere sedintei sale in Hr naste in el, dorinta de a deveni mucenic.
Dupa multe incercari, ajunge la Ousáki, in Asia Mica. Aici este recunoscut de turci si acuzat ca a lepadat credinta musulmana. Dupa o vreme petrecuta in inchisoare, i-a fost taiat capul pentru marturisirea credintei sale in Hristos.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Usturoi cu smantana

Usturoi cu smantana

Ingrediente :4 catei de usturoi;2 cani de smntana cu 35% grasime;1 lingura unt/margarina,sare,piper.

Mod de preparare : Se caleste usturoiul in unt /margarina , avand grija sa nu fie lasat sa se coloreze. Se aduga smantana si se fierbe in continuare pana cand se lipeste de lingura .Se potriveste cu legume, paste, fructe de mare,peste,oua sau carne de pasare.

                                                                -*-

STIATI CA ...

*Planta ornamentala,alimentara si medicinala ,sofranul este originar din Asia Mica
*In trecut coada-calului era folosita in gospodarii si ca mijloc de spalare a vaselor si uneltelor 
*Craitele sunt originare din Mexic