Amputatul

  Amputatul
de Vasile Voiculescu

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare
Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo, al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea...şi nu pot s-o pipăi. E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu; arde, diafană:
Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)

O "mana " de malai

O "mana" de malai

Doi hoti fura adusi la curtea regelui pentru a-si primi pedeapsa dupa ce au fost prinsi asupra faptului. Unul furase o vita din sopronul unui om bogat, iar altul patrunzand in casa unui om sarac, furase o traista mica cu malai. Cel care furase vita fu pedepsit sa primeasca 20 de lovituri de bici, iar cel care furase malaiul fu pedepsit sa primeasca 100 de lovituri de bici. Dupa ce-si primira fiecare loviturile, cel care furase vita se indrepta spre casa lui, dar cel care furase malaiul mai zabovi, fiindca el voia sa intre la rege sa afle de ce i s-a facut nedreptate. Caci dupa mintea lui furand de o suta de ori mai putin ca valoare decat celalalt, primise o pedeapsa de cinci ori mai mare.
 Regele l-a primit cu ingaduinta si i-a spus.
 - Da omule! Sa stii ca aici la curte nu dau pedepsele dupa cum imi vine mie, ci dupa dreptate.
 - Pai ce dreptate este maria ta, ca eu am luat o biata mana de malai...
 - Am pus oamenii mei sa cerceteze si iata ce am aflat! Cel care a furat vita a luat-o de la un om bogat care nu stie ce e lipsa. Din 100 de vaci nici n-ar fi simtit ca-i lipseste una. Dar tu omule ai furat traista cu malai a unor oameni amarati, era singura lor mancare si tu ai luat-o! Primul mult a luat, dar se considera putin, iar tu putin ai luat, dar se considera mult. 
 - Dar totusi maria ta, am primit de cinci ori mai multe bice..
- Tot pentru dreptate le-ai primit, omule!... Ia sa iei dumneata o mana de malai si sa o arunci asa in vant! Cand fiecare fir din asta aruncat in vant, marturiseste la Dumnezeu ca este de furat, inseamna ca mult ai luat...


Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/o-mana-malai-123267.html

Fratele

  Fratele
de Vasile Voiculescu

Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,
Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

Leucipp din Milet-Atomismul materialist

Atomismul materialist

Leucipp din Milet

Despre Leucipp nu stim decit ca a trait in a doua jumatate a sec. V i.Hr., si ca a emigrat din patria sa, Milet, in Elea, unde a devenit elevul lui Zenon si ca mai tirziu, abia dupa 450 i.Hr., a infiintat o scoala proprie in Abdera (in Tracia), unde Democrit a fost elevul sau/cel mai stralucit. Scrierile lui Leucipp au fost unite cu acelea ale lui Democrit intr-un "Corpus" si, din pricina ca s-au pierdut prefetele acestora, n-au mai putut fi deosebite de acelea ale lui Democrit, ceea ce a facut ca - de ex. Epicur (341 i.Hr.) - sa fie pusa la indoiala chiar si existenta lui Leucipp. Dar Aristotel si Teofrast il citeaza foarte adesea, chiar si impreuna cu Democrit, pe care Aristotel il numeste elevul lui Leucipp. De asemenea Teofrast citeaza "megas diakosmos" ca fiind opera lui Leucipp. Aristotel si Teofrast sint doi cunoscatori cu mare greutate si de aceea relatarea lor este mult mai veridica decit aceea a lui Epicur. Acestia au facut deosebirea clara intre operele acestor doi abderiti. Zeller, Diels si Oberweg atesta si ei existenta istorica a lui Leucipp. Leucipp incearca si el sa faca o sinteza intre ontologia parmenidiana si conceptia lui Heraclit despre curgerea tuturor lucrurilor si cu rezultatele perceptiei senzoriale. De aceea Leucipp reprezinta ideea, impreuna cu profesorul sau Zenon, ca existentul, existenta in sens ontologic, este nedevenita, neschimbabila, netrecatoare. Dar el recunoaste in acelasi timp ca exista si multiplicitatea si ca lucrurile sint intr-o eterna miscare. Leucipp accepta si el multiplicitatea existentelor pe care eleatii o neaga, fiindca totul este plin de existenta, fara ca sa existe ceva, care sa desparta existenta de existenta. Din acelasi motiv eleatii au negat existenta miscarii, a non-existentei si a spatiului gol. Leucipp insa accentueaza ideea ca fara spatii "goale" nu poate fi gindita nici miscarea si nici multiplicitatea. Pentru acesta "plinul" este materia, corporalul (ov = Fiinta). Dar el afirma ca si non-existenta exista si spatiul gol. "Plinul" si "golul" sint astfel cele doua temeiuri ale lumii. Dar se pune intrebarea : ce este golul ? inainte de Leucipp, a fost Empedocle acela care a afirmat ca exista mici particule din elemente, ce stau una linga alta in chip invizibil si formeaza lumea vazuta. Dar abia "dihotomia" lucrurilor despre care vorbeste Zenon, care accentua impartirea corpului pina la nemarginit si prin aceasta punea in discutie lumea lucrurilor, se pare ca a determinat si a condus pe Leucipp la al doilea concept fundamental al sau. Caci, in opozitie cu profesorul sau, Leucipp ajunge la concluzia ca exista anumite particele de materie care, fiind ultime, nu se mai pot imparti. Caci daca lucrurile ar putea fi impartite pina la infinit, acestea ar trebui sa cuprinda si spatii goale pina in infinit, caci fara spatii goale, pe care sa le cuprinda corpurile, impartirea acestora nu poate fi nici gindita. Daca ar fi posibila o impartire a materiei pina in nemarginit, cum credea Zenon, atunci ar trebui ca toate lucrurile vazute sa constea numai din "goluri" ce se lovesc unul de altul, asa ca in afara de aceste goluri n-ar putea exista nimic, totul ar fi gol de orice substanta. Dihotomia lui Zenon este in realitate ceva ce nu poate fi realizat. De aceea, Leucipp trage concluzia ca trebuie sa existe particule materiale, ce constituie lucrurile, libere de goluri, pline complet si de aceea ele nu mai pot fi impartite. Acestea trebuie sa fie atomii si complet neschimbabile. Din aceste particule invizibile ce nu mai pot fi impartite mai departe, sint constituite toate lucrurile din lume. Geniala intuitie.
Infinitatea de atomi din care este constituita lumea vazuta se deosebesc prin forma lor, pozitie si ordine. Atomii nu au, in afara de forma, ce este data ca corporalitate si intindere - caci ei sint "plinul" - nici o alta calitate ce ar putea fi sesizata cu simturile. Atomii lui Leucipp sint o imagine desavirsita a acelui "on = Fiinta" al lui Parmenide, cu singura deosebire ca atomii sint inmultiti intr-un numar nemarginit, pentru a putea explica multiplicitatea lucrurilor. La Leucipp apare pentru prima data - pe temeiul ontologiei eleate - conceptul materiei pure lipsita de orice calitate. Dar pentru a explica si justifica diferentele dintre lucruri, cu privire la culoarea, mirosul, gustul si structura lor, Leucipp reduce toate acestea la forma, structura si ordinea atomilor in lucruri, facind astfel, pentru prima oara, distinctia intre calitatile primare si secundare. Prin aceasta descoperire Leucipp face ca problema numarului elementelor materiale, fixate de Empedocle la un numar de patru, iar la Anaxagora la un numar infinit, sa fie lipsita de importanta
Pentru Leucipp procesul universal al lumii se fundamenteaza pe unirea si despartirea atomilor. Tot asemenea el reduce schimbarea lucrului exclusiv la schimbarea pozitiei si a ordinei in care se gasesc atomii. O asemenea schimbare nu este posibila decit datorita faptului ca in lucruri exista spatii goale. La fel si disparitia lucrurilor este cauzata de faptul - zice Leucipp - ca in spatiile goale dintre atomi patrund particule straine si sparg alcatuirea atomilor.
In felul acesta Leucipp ajunge la concluzia ca atomii si spatiul gol sint singurele temeiuri ale lumii. El reprezinta ideea ca asa cum in lucruri se gasesc nenumarate spatii goale, tot asemenea si in intregul cosmos si toate lumile sint inconjurate de spatiul gol, ce se intinde pina in nemarginit. Asa cum devenirea si transformarea lucrurilor nu inceteaza niciodata, tot asemenea si atomii se afla intr-o eterna miscare. Si mai de-parte, asa cum "plinul", asadar totalitatea atomilor, n-are nici un inceput, tot asemenea si miscarea sa este fara un inceput si fara un sfirsit. Leucipp afirma o idee foarte moderna, atunci cind zice ca materia si miscajea apartin laolalta. De aceea el considera ca miscarea nu mai are nevoie de nici o justificare. Caci daca materia se afla intr-o vesnica miscare si schimbare - asa cum ne dovedeste experienta zilnica - atunci este superflu sa se mai caute o cauza a miscarii. Din acest motiv trebuie sa recunoastem ca dintre incercarile pe care filozofii greci de pina acum le-au facut ca sa depaseasca contradictia dintre conceptia metafizica heracliteana si parmenidiana, incercarea lui Leucipp este cea mai geniala.
Interesanta este si cosmologia lui Leucipp. Acesta reprezinta ideea ca asa cum atomii se misca din eternitate, tot asemenea se nasc si dispar si lumile, caci pentru acest milezian in infinitatea spatiului si a miscarii se perinda o infinitate de lumi. Toate acestea se nasc in urma faptului ca atomii se unesc in complexe mai mari sau mai mici, care produc virtejuri, ce atrag din ce in ce mai multi atomi si in felul acesta se nasc mase mari de materie. Principiul dupa care se unesc atomii este acela empedocleic : se unesc cei care sint inruditi in doua grupe : atomii mai fini sint impinsi la periferie unde se unesc in urma virtejului si formeaza bolta cerului. Tot din acesti atomi periferici se formeaza planetele, care din pricina miscarii lor repezi au devenit incandescente. Atomii mai grei si mai putin fini au fost impinsi in jos spre centrul gindit al tomii si aici au format pamntul. Procesul lumii, devenirea, dezvoltarea si disparitia lumilor sint stapinlte de o necesitate identica cu legitatea naturii.
Leucipp priveste si sufletul tot din punctul de vedere al conceptiei sale moniste. El reprezinta ideea ca si sufletul este material. Sufletul este cauza miscarii organismelor vii cit si al proceselor vietii. Sufletul consta si el din atomi in forma de sfera ca si focul. Fiind purtatorul vietii, sufletul este intr-o strinsa legatura cu respiratia. Din pricina ca aerul apasa asupra corpurilor fiintelor vii si prin aceasta rapeste cei mai usori atomi, ce sint necesari acestora, este necesar ca prin respiratie aceste fiinte sa inhaleze mereu si mereu atomi ai focului. Leucipp cauta sa explice somnul si moartea, slujindu-se tot de teoria atomilor. Deci Leucipp este departe de a concepe sufletul ca fiind o entitate spirituala. Dar, sub influenta lui Empedocle, el a cautat sa faca o incercare de a fundamenta o fiziologie a simturilor. Vederea el cauta s-o explice prin aceea afirmind ca, de la corpuri pleaca mici imagini, ce intilnesc ochii in care apoi acestea se reflecta. Leucipp nu face distinctie intre perceptia senzoriala si gindire, iar cosmologia lui inseamna un regres fata de antemergatorii sai. Dar totusi marele lui merit este acela de a fi facut teoria atomilor, care a fost verificata in timpurile noastre de fizica atomica.


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/leucipp-milet-71725.html

Stiinta si Crucea-Jug

  Ştiinţa
de Vasile Voiculescu

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: Si cât de sus esti!
Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.
Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

Crucea-Jug

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.
Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

Sfanta Mucenita Marta

Sfanta Mucenita Marta
 .
Sfanta Mucenita Marta este praznuita pe 8 februarie. Sfintele muceniţe fecioare Marta şi Maria, au fost surori de mamă, care, arzând cu dreaptă credinţă şi dragoste spre Hristos, se asemănau surorilor din Evanghelie, Marta şi Maria; şi fratele lor, Sfântul Mucenic Licarion, copilul.
 Acestea au fost în părţile Asiei, în vremurile în care Biserica lui Hristos era prigonită de împăraţii şi de boierii păgâni, închinători la idoli. Marta şi Maria petreceau în feciorie slujind lui Hristos şi doreau să moară pentru El.
 Odată, s-a întâmplat păgânului voievod a merge pe lângă casa lor şi Marta, deschizând uşa, a strigat cu sora sa către voievod: „Suntem creştine”. Dar voievodul cu slugile nu băgau de seamă şi treceau înainte, iar ele au strigat iarăşi în urma voievodului: „Suntem creştine”. Iar voievodul le-a răspuns: „Vă iert pentru tinereţele voastre, căci nu vreau să vă ucid”.
 Sfânta Marta a zis: „O, voievodule, moartea mucenicească nu este moarte, ci viaţă”. Voievodul, auzind acestea, s-a mâniat foarte şi a poruncit s-o prindă. Apoi a ieşit şi Sfânta Maria şi a zis către voievod: „Cele ce a grăit sora mea şi eu le mărturisesc”.
 Apoi a ieşit după surori acel copil, anume Licarion şi a strigat: „Precum au zis Marta şi Maria, asemenea şi eu grăiesc, sunt creştin”.
 Atunci voievodul a poruncit să-i spânzure pe cruci, pe câte trei. Iar maica lor sta şi le zicea: „Mântuiţi-vă scumpii mei fii şi primiţi cununa de la Hristos”. Maria, care era spânzurată pe cruce, a zis: „Mântuită să fii şi tu maica noastră, cu rodul pântecelui tău, că ne-ai adus lui Hristos”.
Şi un ostaş a străpuns cu sabia pe Marta pe Maria şi pe Licarion, fiind pe cruce şi toţi trei şi-au dat duhul în mâinile Domnului.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-mucenita-marta-147696.html

Sfantul Macarie de la Jabin

Sfantul Macarie de la Jabin

Sfântul Cuvios Macarie, făcătorul de minuni, stareţul Mănăstirii Jabin din Rusia este pomenit în zilele de 22 ianuarie (fericita sa adormire, în anul 1653) şi pe 22 septembrie. Sfantul Macarie de la Jabin s-a născut în anul 1539. Din fragedă pruncie primeste tunderea în monahism cu numele Onufrie. În anul 1585 întemeieaza mănăstirea Intrarea în Biserică a Maicii Domnului din Jabin, lândă râul Oka, nu departe de oraşul Belev. În anul 1615, mănăstirea a fost complet distrusă de soldaţii polonezi sub comanda lui Lisovski. După plecarea acestora, monahul Onufrie se întoarce la ruinele acoperite de cenuşă şi reface mănăstirea, strângând din nou obşte, iar în locul bisericii de lemn construieste o biserică de piatră închinată Intrării Maicii Domnului în Biserică.
 Sfântul Macarie de la Jabin a petrecut întreaga viaţă în aspre nevoinţe, răbdând frigul iernii, fierbinţeala verii, foamea şi setea. Adesea se adâncea în pădure unde petrecea în rugăciune neştiut şi netulburat de nimeni. Odată, pe când mergea pe o cărare prin pădure, a auzit un geamăt slab. Uitandu-se in jur, a văzut un soldat polonez ostenit sprijinindu-se de un copac. Se depărtase de regimentul său şi se rătăcise în pădure. Cu o voce stinsă, soldatul, care putea face parte chiar dintre cei care daramasera mănăstirea sa, îi ceru sfântului puţină apă să îşi potoleasca setea. Inima părintelui a fost mişcată de dragoste şi milă pentru străinul din faţa sa. Rugându-se Domnului, înfipse băţul său în pământ şi dintr-o dată se ivi un izvoraş de apă care potoli setea soldatului aflat pe moarte.
 După ce a pus rânduială bună în mănăstire, Sfântul Onufrie s-a retras din obşte lăsând în locul său pe unul dintre ucenici, şi a luat schima mare cu numele Macarie. S-a retras pentru o viaţă pustnicească într-un loc singuratic din apropierea unui afluent al râului Jabin.
 Nevoinţele sfântului părinte au ramas necunoscute atat crestinilor, cat şi fraţilor. A trecut la Domnul în anul 1623, la vârsta de 84 de ani. A fost înmormântat pe partea opusă de porţile mănăstirii.
 Icoana care reda chipul cuviosului părinte pastreaza imaginea realizata de cei care l-au văzut: părul alb, barba mică, iar deasupra rasei sale purta schima. Cinstirea sfântului Macarie a inceput pe la sfârşitul veacului al XVII-lea sau începutul veacului al XVIII-lea. Se spune că sfintele sale moaşte au ramas în pământ până în anul 1721 când au fost mutate într-o criptă.
 În veacul al XVIII-lea mănăstirea s-a pustiit, iar nevoinţele şi minunile săvârşite de sfântul părinte au fost uitate, până când sfintele sale moaşte nestricate şi pline de mireasmă au fost aflate în timpul ridicării bisericii Sfântul Nicolae din 1816, când cei aflaţi acolo slujiră cu evlavie o panihidă.
 Refacerea cinstirii după rânduială a sfântului Macarie este atribuită stareţului Iona a cărui zi de naştere era chiar 22 ianuarie şi care si-a inceput viaţa monahală la mănăstirea Optina, nu departe de mănăstirea Jabin. În anul 1875, stareţul Iona a fost numit stareţul mănăstirii Jabin. Acesta a cerut să se reia pomenirea sfântului Macarie, întărindu-şi cererea cu o petiţie a locuitorilor din Belev, care de-a lungul veacurilor au pastrat cinstirea sfântului lor. La 22 ianuarie 1888, s-a reluat pomenirea anuală a cuviosului Macarie din Jabin.
 În anul următor s-a ridicat deasupra mormântului său o biserică închinată lui. Egumenul Iona a hotarat să se dezgroape sfintele moaşte ale cuviosului Macarie. Însă după cum în viaţa sa pământească sfântul părinte iubise mai presus de toate liniştea şi smerenia, şi acum era neschimbat, căci le-a apărut celor ce se pregăteau sa facă săpăturile, poruncindu-le să se oprească, altfel vor fi mustraţi. Amintirea aceastei apariţii a sfântului a fost păstrată cu multă evlavie de călugării mănăstirii.
Troparul Sfantului Macarie de la Jabin
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Macarie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-macarie-la-jabin-147704.html

Nebiruita arma

  Nebiruita armă
de Vasile Voiculescu

În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul nempăcat,
Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.
Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mâna praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.
Rugăciunea
Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre
Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)

Strig

  Strig
de Vasile Voiculescu

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.
Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

Prizonierul

  Prizonierul
de Vasile Voiculescu

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:
O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică...
Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...
- Domol, inimă, că te spargi.
Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!
El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:
- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...
- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...
O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

Cheile Runcului si Cheile Pociovalistei (Transilvania)

Cheile Runcului si Cheile Pociovalistei (Transilvania)

CAI DE ACCES
*DN 75 Campeni-Turda

Cheile Runcului

Nu departe de Cheile Posegii se afla o frumusete admirabile sculptata in calcare,Cheile Runcului,care reprezinta cea mai mare strapungere morfologica a crestei calcaroase Vultureasa.Cheile sunt spectaculoase prin lungimea lor de peste 1000m si prin inaltimea lor ,ajungand altitudinea maxima de 982m .In rezervatia naturala complexa cadrul pitoresc este presarat cu creste,tancuri,turnuri si abrupturi ,care surprind prin salbaticia peisajului .Specificitatea rezervatiei din punct de vedere morfologic consta in etalarea pe verticala a peretilor si prezenta meandrelor vaii care scot in evidenta apa care taie drumul .In padurile de fag se regaseste pe alocuri gorunul;stratul ierbos alcatuit din paiusul ros ,naprasnic(planta erbacee cu flori galbene-albe,cu frunze rigide acoperite cu peri moi si cu tulpina dreapta )si specii mai putin pretentioase.

Cheile Pociovalistei

Cheile s-au format in calcare cristaline,dolomite si formatiuni sedimentare ale cretacicului superior :conglomerate,gresii,calcare si marne.De-a lungul timpului s-au format stancarii greu accesibile peste care domina paduri de fag si amestec de fag cu gorun care ocupa o patrime din suprafata rezervatiei.

Bibliografie "Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania"

19 ianuarie 2015
Ada Giulia Marginean

Talhar

Călătorie spre locul inimii

  Tâlhar
de Vasile Voiculescu

Doborât de ananghii, la poalele Tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţi de angarale;
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...

1951, iunie 2, Bucureşti

Un fir de par

 Un fir de par
de Vasile Voiculescu


O, Doamne, trisata viata-mi trece,
Si m-a sleit misteriosu-Ti joc,
Tu stai de fata-n tot ce se petrece,
Nu Te ascunzi, dar nu Te pot gasi deloc.

Caci departarile de Tine nu-s departe,
Esti pretutindeni, ierti, indrepti, mangai,
Un fir de par de Tine ma despatre
Si totusi dincolo de orice fel de dincolo ramai.

Ia tu arcusul...

 Ia tu arcusul…
de Vasile Voiculescu


Cum insuti Tu, de veci Stapane, m-alcatuisi ca pe-o unealta
Pe care patima s-alerge ca un arcus purtat de mana,
Azi simt in suflet cum se-ncheaga si cum navalnice tresalta
Cantari, ce nu mai vor in noaptea vremelnicei sa ramana.

De-aceea scoate-mi de pe coarde calusul care la sugruma
Si lasa-ma sa tin arcusul cu mana mea tremuratoare...
Nu te uita ca sunt o biata lauta subreda de huma,
Eu simt, zbatandu-se in mine adanci cantari nemuritoare!

Dar ca sa poata sa rasune asa cum legea lor o cere,
Din plin si slobode, ca duhul ce le-a sadit neinfranate
Stapane, pleaca-Te pe coarde...si daca vezi ca n-am putere
Ia Tu, in mana Ta arcusul si canta in eternitate!

Inima de mama

Inima de mama

Un baiat care traia alaturi de mama si tatal sau intr-o casuta de la marginea padurii, neavand copii prin preajma cu care sa se joace, invatase aproape totul despre animale, fiindca acestea i-au fost prietenii de joaca inca de cand era micut. Animalele veneau de multe ori chiar pana in curtea casei, si baiatul le studia comportamentul si miscarile, astfel ca stia care este animal rau si care este bun; care este curajos si care este fricos...si tot asa.
 Animalul sau preferat era lupul, fiindca asa ar fi vrut sa fie si el, ca un lup, adica neinfricat, puternic, impunator, stapan peste toate...Nu-i placeau in schimb caprioarele, fiindca de multe ori a incercat sa se apropie de ele ca sa le mangaie botul jilav sau sa le atinga pielea catifelata, dar acestea mereu fugeau speriate afundandu-se in padure.
 Si se jucase baiatul nostru cu o multime de animale si pasari, dar niciodata cu o caprioara si de aceea avea un fel de ciuda pe aceste animale.
 Intr-o zi, mergand ca de obicei sa se joace, auzi ceva ca un scancet de copil. Se apropie de locul acela de unde venea sunetul si descoperi ca in gard se prinsese o vietate. Era un pui de caprioara care se prinsese cu picioarele de dindarat in gardul de sarma si nu putea nicicum sa scape din acea stransoare. Copilul ajuta puiul de caprioara sa scape din acea adevarata capcana, dar nu-i dadu drumul in padure. Ce gandi: "Niciodata nu m-am jucat cu o caprioara sau cu un pui de caprioara. Pe acest pui il voi pastra aici, pe langa casa si ma voi juca cu el pana invata sa nu mai fie sperios. Trebuie si el sa invete sa fie curajos, asa ca celelalte animale, ca lupul de pilda...”
 Zicand acestea lua puiul in brate si-l duse intr-un sopron. Dupa aceea inchise usa si inchise si lacatul sopronului. Merse apoi la joaca lui spunandu-si ca se va juca cu puiul de caprioara a doua zi, fiindca acum era ranit si nu voia sa-i faca si mai mult rau.
 Trecu ziua si se trezi baiatul nostru vesel si cu chef de joaca si o zbughi pe usa afara, dorind sa vada ce s-a intamplat peste noapte cu puiul de caprioara. Lua cu el si un snop de paie, fiindca uitase sa-i dea sa manance. Ajungand destul de aproape de sopron vazu dincolo de gard o caprioara. El se apropie de gard sa o sperie, dar aceasta mai vartos inainta si baiatul se mira tare.
 Vazu apoi cum caprioara se opinti pe picioarele din spate, facu cativa pasi inapoi, tasni apoi ca un arc si dintr-o miscare sari peste gard. Din trei salturi ajunse la usa sopronului; aici se intoarse; lovi cu putere usa o singura data, incat lacatul sari cat colo; dadu cu botul usa la o parte; isi lua apoi puiul pe grumaz...si din trei salturi fu iar in afara curtii, disparand cu tot cu pui in padure..
Uluit de cat de repede s-au intamplat toate astea baiatul se duse mai aproape de sopron ca sa se convinga ca nu i s-a parut si ca intr-adevar puiul de caprioara nu mai era acolo. Ramase un pic pe ganduri, se aseza pe o piatra si isi spuse: "De acum nu am sa mai spun despre caprioare ca sunt cele mai fricoase animale! Am vazut cu ochii mei cum caprioara nu a fugit de mine, ba chiar a avut curajul sa sara gardul, sa intre in curte. Curajul asta nici lupii nu-l au, ca ei vin noaptea pe furis!..... De acum nu am sa mai spun despre lupi ca sunt stapanii si neinfricatii acestei paduri, fiindca am vazut cat poate face curajul pe care ti-l da inima de mama.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/inima-mama-123268.html

Batea poarta cerului...

 Batea la poarta cerului ...
de Vasile Voiculescu


Batea la poarta cerului o raza,
Batea sfios si-ncet ca o streina...
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit de palida lumina.

Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.

Parea atat de trista si umila,
Dar totusi credincioasa si curata,
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.

Apoi, grabit a luat-o-n cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora;
I-a podidit pe toti, privind-o plansul
Si-au strans-o-n brate toti ca pe o sora!

Ea le-a zambit stergandu-le plansoarea
Si s-a rugat apoi de ei fierbinte
S-o-nfatoseze bunului Parinte
Ca sa primeasca binecuvantarea;

- "Stapane vesnic, datator de viata,
Din ce-ntuneric ma-naltai la Tine.
Din ce prapastii crancene de gheata,
Din ce vartej de patimi si ruine!

Cat am luptata cu oarba ratacire,
Cu nebunia surda si pacatul
dar n-am putut sa saman o sclipire
In largul noptii stapanind de-a latul.

Si-n van am ars un creier, nendurata,
Ca pe-o festila, fara de crutare,
Invinsa, goala, stinsa, spulberata
Doar in surghiun gasesc acum scapare.

Sa pot s-ajung la cerurile albastre,
Ca dintr-o grea catusa ce ma strange
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!"

Cum sta, smerit in fata stralucirii,
Silita ochii sarbezi sa si-i plece
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.

- "Tu vii aicea singura si-nvinsa?"
Grai cel vesnic, nevazutul Tata...
"Tu fugi de teama sa nu fii stinsa?
Dar cand s-a stins lumin-adevarata?

De te-am trimis in lumile-n vrajbite
Nu te-am chemat, cu pumnii strasi si goi:
Ca pe-un manunchi de raze impletite
Eu te-asteptam, s-aduci pe toti la noi!

Dintr-un biet sambur'nabusit in fasa,
Din scapararea unei minti senine
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantul insusi pan'la Mine!

Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata mostenire?"

Mergand apoi spre raza-mbarbatata
I-a sarutat obrajii amandoi:
- "Copila mea, fii binecuvantata,
Ia-ti deci putere si-ntoarce-te-napoi!

Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina
Sa-l paraseasca ostile ceresti,
Tu sa ramai, caci tu esti doar lumina
Si nu traiesti decat cand stralucesti!"

Democrit din Abdera

Democrit din Abdera (cca. 460-360 i.Hr.)

Eleatii au pregatit, prin viziunea lor despre o materie constanta si nemiscata, ce nu poate fi sesizata decit de gindire, care singura este existenta adevarata si care se deosebeste de schimbarea inselatoare a aparentelor senzoriale, drumul spre atomismul materialist. La fel si pitagoreii au pregatit drumul spre ideea ca toate calitatile senzoriale trebuie sa fie reduse la anumite relatii numerice intre formele corpurilor. Atomistii au putut sa formuleze, datorita acestor idei, un concept clar despre cum trebuie gindita materia ca temei ultim al tuturor aparitiilor. Cu formularea acestui concept materialismul a fost desavirsit ca teorie consecventa a aparitiei lucrurilor din materie.
Pasul acesta a fost indraznet si cu urmari importante pentru istoria filozofiei si a stiintei. Este pasul pe care l-a facut Democrit.
1) Viata si opera
Democrit (cca. 460-360 I.Hr.) a fost un cetatean al coloniei ionice. Abdera asezata pe coasta tracica. De aceea el a capatat si numele de "Abderitul". Orasul in care s-a nascut Democrit era un infloritor centru comercial si cultural; tatal lui era nespus de bogat si de aceea se poate presupune ca Democrit s-a bucurat de o educatie aleasa, desi o legenda il prezinta ca fiind instruit de catre un mag persan.
Se relateaza ca Democrit si-ar fi cheltuit toata averea in calatorii indepartate (mai ales in Egipt si Orient). Intors la Abdera sarac, el a fost ajutat de catre fratele sau. In curind dupa intoarcere, Democrit a devenit vestit in urma intelepciunii de care dadea dovada, fiindca si el a fost un spirit universal si un savant ilustru, care a stapinit toate domeniile stiintei. Facind abstractie de legendele si stirile necontrolate despre personalitatea lui, sigur se poate spune numai ca intreaga viata Democrit si-a inchinat-o studiului. Unii istorici ai filozofiei reprezinta ideea ca Aristotel si-ar fi cistigat imensa sa stiinta si din studiul operelor lui Democrit.
Este interesant, de remarcat ca un savant de talia lui Democrit a spus totusi : "Nu multimea de cunostinte este vrednica de nazuit, ci bogatia intelectului". Iar atunci cind el vorbeste despre sine, nu se mindreste cu scrierile sale ci el se mndreste cu "autopsia" si cu relatiile pe care le are cu alti savanti si cu metoda matematica. "Intre contemporanii mei - zice Democrit - eu am cutreierat cea mai mare parte de pamint pentru a cerceta ceea ce este mai departe si am vazut cele mai multe tari si laturi ale cerului, am ascultat cei mai multi filozofi, iar in demonstratiile si constructiile geometrice nu m-a intrecut nimeni; nici chiar geometrii Egiptului, printre care eu am peregrinat timp de cinci ani ca strain".
Nu cunoastem cauza care a facut ca in filozofia greaca Democrit sa nu fie tocmai asa de apreciat. Posibil ca lipsa lui Democrit de ambitie sa fi contribuit intr-o larga masura la aceasta, caci intre maximele lui se gaseste si aceasta : "Cine contrazice din placere si face multe cuvinte, nu este incapabil sa invete ceva de folos".
Despre faptul ca Democrit ar fi intemeiat o scoala filozofica nu stim nimic. A scris insa nespus de multe lucrari, dintre care nu ni s-au pastrat decit cea 300 de fragmente. Din relatarile acelora care au cunoscut opera lui Democrit, aflam ca el scria clar si foarte sistematic. Cea mai vestita lucrare a acestui abderit a fost (dupa Diog. Laert., IX, 41) "Mikros dikosmos". Ea este des citata de Epicur. De asemenea si Aristotel il citeaza foarte des, dar aceasta mai ales ca sa-1 combata si nu totdeauna cu aceeasi obiectivitate. Dimpotriva, Platon nu-l aminteste, dar polemizeaza cu conceptia materialista.
Asupra filozofiei lui Democrit avem insa destule date ca s-o putem cunoaste si aprecia. Simburele acesteia il constituie atomistica, pe care desi n-a descoperit-o Democrit, este totusi meritul lui de a o fi dezvoltat si fundamentat.
2) Atomistica democriteana
De la inceput trebuie sa subliniem faptul ca si Democrit lupta cu aceeasi problema ca si maestrul sau Leucipp. Problema aceasta consta in a deduce lumea experientei din principiile gindirii. De acord cu Parmenide, Democrit este de parere ca multiplicitatea si schimbarea lucrurilor din lume trebuie sa fie fundamentata pe o existenta neschimbatoare, netrecatoare, unitara si de acelasi fel. Dar, dupa parerea lui Democrit, pentru a se putea mentine totusi legatura cu lumea senzoriala, acest temei metafizic trebuie sa fie accesibil determinarii; el nu trebuie sa fie gindit ca ceva nemiscat si intr-o forma nedefinita, ci el trebuie sa aiba toate calitatile pe care le au si lucrurile din lumea reala, ceea ce inseamna intindere si miscare in felul acesta Democrit a ajuns si el la conceptul de atom. Dupa cum credea si Leucipp, si pentru Democrit atomii sint cele mai mici particele ce nu mai pot fi impartite, ale lucrurilor din lumea fizica. Atomii ai o forma, ordine, si o pozitie. Marimea lor este diferita, iar ca durata ei sint eterni. Lucrurile sint constituite din acesti atomi intre care se gasesc si spatii goale. Pe temeiul acestor spatii goale se fundamenteaza divizibilitatea atomilor. Insa atomii nu mai au nici un spatiu gol in structura lor si de aceea ei sint invizibili desi, curios lucru, Democrit le atribuie intindere. Ca si Leucipp si Democrit afirma ca atomii se deosebesc intre ei numai dupa forma, caci ei nu mai au nici o alta calitate. In ceea ce priveste forma lor atomii sint foarte diferiti. La inceput acestia se gaseau raspinditi haotic in spatiu gol, apoi - Democrit, ca si Leucipp, nu ne spune cauza - atomii au format virtejuri si prin unire au format lumea si lucrurile din aceasta.
Democrit afirma ca si Leucipp ca si gindirea este constituita tot din atomi, fiindca toate fenomenele sufletesti se fundamenteaza pe atomi sufletesti, ce se deosebesc de ceilalti atomi numai prin faptul ca au o forma sferica, de unde si capacitatea acestora de a se misca mai cu repeziciune. Atomii sufletesti sint inruditi cu atomii focului. De aceea, atomii sufletesti nu se pot misca decit numai in stare uscata in stare umeda ei isi pierd calitatile spirituale.
In organele omului atomii indeplinesc anumite functiuni : in creier se afla gindirea, in inima minia, in ficat poftele. Prin respiratie omul ia atomi din aer, prin expiratie el elimina atomi. Pe acest proces se bazeaza viata. Atomii sint datul ultim al vietii.
Democrit a plecat in consideratiile lui de la problema materiei perntru a solutiona problema existentei. Rezultatul la care a poposit el fost teoria metafizica a atomilor, ce sint entitati ultime ; ultimul teme metafizic al tuturor lucrurilor. De aceea conceptia lui Democrit este un materialism metafizic. Iar fiindca acest filozof nu mai admite un alt principiu ca temei al lumii alaturi de materie, conceptia lui se mai numeste si monism materialist. Principiile fundamentale ale acestui monism materialist sint urmatoarele: l". Din nimic nu se poate naste nimic , nimic din ceea ce este nu poate fi distrus. Orice schimbare este numai unirea si despartirea de parti.
In acest principiu formulat de genialul Abderit se cuprind doua idei, cu care opereaza si fizica moderna, si anume: ideea ca nimic nu se distruge, ci totul se transforma, cit si ideea despre constanta energiei. Principiul se gaseste si la Kant ca cea dintii "analogie a experientei". El are o valabilitate axiomatica si se gaseste, intr-un chip nu prea clar, si la alti filozofi antesocratici. Nemarginitul lui Anaximandru, din care se produce totul, focul originar al lui Heraclit in care se distrug lumile schimbatoare, pentru ca sa se produca din nou din acesta, nu sint altceva decit incorporari ale substantei ce ramine in veci identica cu sine. Parmenide din Elea a negat orice devenire si disparitie. Pentru acesta schimbarea este o aparenta. Dar prin aceasta in filozofia antica greaca s-a nascut o contradictie intre aparenta si existenta, la care filozofia nu putea sa ramina. Afirmarea uneia dintre teze ducea la negatia celeilalte. Caci intrebarea este: cum se face ca dintr-o existenta neschimbatoare se produce aparenta ? Empedocle si Anaxagora au cautat sa inlature aceasta contrazicere, prin aceea ca acestia au redus producerea si disparitia lucrurilor la amestecarea si despartirea elementelor. Atomistica a dezvoltat aceasta idee intr-o forma intuitiva si a facut-o un fel de piatra din capul unghiului a filozofiei. Si ea a facut acest lucru slujindu-se de principiul necesitatii.
2. Nimic nu se intimpla din intimplare, ci totul dintr-un temei si aceasta cu necesitate.
Temeiul despre care vorbeste Democrit nu este altceva decit legea mecanica-matematica ce dirijeaza atomii in miscarea lor cu o necesitate inexorabila. Aristotel ii obiecteaza lui Democrit ca, prin sublinierea acestui principiu, acesta a vrut sa deduca totul, neglijind total orice italeologie numai din necesitatea maturii. Baoon de Verudiam dimpotriva il lauda tocmai pentru ca a dedus lumea si lucrurile din necesitatea naturii. Intr-adevar, Democrit era constient ca postularea necesitatii naturale constituie una din conditiile esentiale ale posibilitatii cunoasterii naturii.
3. Nu exista altceva decit atomi si spatiul gol, totul altceva este parere. 
Fr. Al. Lange crede ca in aceasta afirmatie se afla cuprinsa atit latura tare cit si cea slaba a oricarei atomistici. Este adevarat ca gratii atomisticii si a principiilor enuntate de aceasta, stiinta in general si ma ales stiintele naturii in special au putut face progrese uriase in cunoas terea lumii si a fenomenelor acesteia. Dar cu toate acestea ea n-a, putut gasi, si n-are nici o perspectiva sa gaseasca, o punte intre fenomenele materiale si cele sufletesti, ce se petrec in creierul fiintelor care gindesc constient.
Democrit a fost influentat in conceptia sa despre calitatile senzoriale de catre eleati. Acestia au negat posibilitatea miscarii si a schimbarii, pe care le-au declarat a fi aparenta si anume o aparenta identic cu nimicul. Democrit s-a marginit sa faca o asemenea apreciere numai cu privire la calitatile senzoriale. El zice : "Dulcele, amarul, caldul, frigul si culoarea constau numai dintr-o parere ; in realitate nu exista decit atomi si spatiul gol".
4. Atomii sint intr-un numar nemarginit si cu forme nemarginit de felurite. Fiind intr-o vesnica miscare de cadere prin spatiul nemarginit, atomii mai mari, ce cad mai repede, se izbesc de cei mai mici in virtejurile si miscarile ce se produc cu aceasta ocazie inseamna inceputul formarii lumii. In felul acesta se formeaza si dispar iarasi una linga alta si una dupa alta nenumarate lumi.
Genialitatea acestei viziuni despre lume a fost socotita in antichitate ca fiind ceva fantastic si ea n-a fost inteleasa nici chiar de un ginditor de talia lui Aristotel, care credea ca in afara de lumea inchisa in sine nu mai poate exista o alta. Dar ideea aceasta a fost reluata de Epicur si Lucretiu si de alti filozofi materialisti.
5. Deosebirea dintre lucruri se fundamenteaza pe deosebirea dintre atomii ce le constituie, asadar, deosebirea de numar, marime, forma si ordine ; o alta deosebire a atomilor nu are loc. De asemenea atomii nu au "stari interne", ei se influenteaza reciproc numai prin apasare : impingere.
Am aratat mai sus ca Democrit declara ca, calitatile senzoriale sint numai aparente. El a jertfit latura subiectiva a fenomenelor, cu scopul de a accentua cu atit mai mult latura lor obiectiva. Democrit reprezinta ideea - confirmata de chimia si fizica atomica - ca perceptiile noastre subiective despre lucruri se bazeaza pe "schema" in care sint aranjati atomii in acestea. 
6. Sufletul este constituit din atomi fini, netezi, rotunzi, asemenea cu aceia ai focului. Acesti atomi sint cei mai rapizi si prin miscarea lor, ce intrepatrunde intreg corpul, se produc toate fenomenele vietii. Deci, pentru Democrit, sufletul este o materie speciala ; o materie ce este raspindita in intreg universul, in care se produc fenomenele calorice si ale vietii. Interesant este ca Democrit cunoaste deosebirea dintre corp si suflet si el opereaza cu aceasta deosebire - dupa cum vom vedea - in etica sa. Sufletul este totusi esentialul in om, in timp ce corpul este numai un invelis al sufletului. "Frumusetea corpului are ceva animalic, daca acesta este lipsit de spirit" si "fericirea si nefericirea se afla in sufletul tau", zice Democrit. Dar sa nu anticipam asupra conceptiei democritiene despre suflet.
3) Psihologia lui Democrit 
Democrit n-a facut o teorie a sufletului, pentru a face din acesta un principiu mai adinc, pentru a putea sa lamureasca fenomenele naturii. Pentru acesta sufletul nu este o forta ce creeaza lumea, ci el este o materie linga alte materii. Empedocle a facut din rationalitate o calitate interioara a elementelor. Democrit, dimpotriva, considera ratiunea "numai un fenomen ce urmeaza din constitutia matematica a anumitor atomi in relatie cu alti atomi". Acesta este un merit al lui Democrit caci orice filozofie, ce vrea sa atace serios problema lumii fenomenale, trebuie sa se intoarca la acest punct.
Asadar, pentru Democrit, sufletul este, ca si la Diogene din Apollonia, constituit dintr-o materie speciala. Aristotel persifleaza aceasta conceptie si felul in care Abderitul intelege ca corpul misca sufletul, si el face acest lucru slujindu-se de o asemanare. Dedalos a trebuit sa faca un tablou miscator al Afroditei. Actorul Filipos istoriseste ca acestuia i-a reusit sa faca acest lucru, prin aceea ca Dedalos probabil ca a turnat in tablou argint viu. Tot asemenea, zice Aristotel, a procedat si Democrit: omul este determinat in interiorul sau prin m-scarea atomilor. Asemanarea intrebuintata de Aristotel nu loveste intru totul conceptia lui Democrit, dar ea poate sluji totusi ca sa fie lamurite doua principii importante in stiintele naturii. Aristotel ii obiecteaza lui Democrit, pentru a dovedi ca sufletul determina si misca pe om prin alegere si gindire. Apoi ca intreaga noastra intelegere este fundamentata pe specialul din aparitii si pe legea generala in lumea fenomenelor. Consecinta ultima este orinduirea actiunilor rationale in aceasta serie de zale. Democrit a tras aceasta consecinta pe care Aristotel n-a inteles-o.
Conceptia lui Democrit despre suflet si spirit nu s-a nascut dintr-o nazuinta generala de a ajunge la un "principiu mai adinc" pentru exemplificarea lumii, caci el a considerat, asadar, spiritul ca o materie alaturi de alte materii si nu ca o forta ce formeaza lumea.
4) Etica democriteana. Etica lui Democrit este eudaimonista si se afla in concordanta cu materialismul sau, cu toate, ca, dupa cum vom vedea, el situeaza sufletul mal presus de corp. Printre maximele sale morale, ce ne-au ramas intr-un numar mult mai mare decit fragmentele ce au in vedere fenomenele naturii, se afla unele ce exprima o intelepciune tot asa de veche ca si popoarele. Democrit reprezinta aceasta intelepciune intr-o forma populara in sens practic, ce poate fi redusa la citeva principii.
Pentru Democrit fericirea sau nefericirea depinde exclusiv de om . Fericirea consta in linistea plina de veselie a sufletului, pe care omul o poate realiza numai prin stapinirea asupra poftelor si asupra instinctelor. Caci "fericirea si nefericirea se afla in suflet" "Fericirea nu se afla in aceea ca posezi cirezi ori aur. Locuinta unui suflet fericit se afla in suflet". Democrit numeste fericirea "buna dispozitie", "omenie", "echilibru" si "liniste sufleteasca". Masura in toate si puritatea inimii, cultivarea spiritului si dezvoltarea inteligentei dau fiecarui om posibilitatea ca, cu toate schimbarile vietii, sa realizeze aceste virtuti.
Conditia ca omul sa ajunga la fericire este ca el sa tina masura in toate placerile (cele senzoriale nu asigura decit o satisfactie scurta) si sa realizeze armonia vietii. Caci lipsa si belsugul obisnuiesc sa se transforme in contrariul lor si sa produca astfel crize sufletesti adinci. Sufletele ce sint miscate de contradictii adinci nu sint nici armonioase si nici bine dispuse. De aceea trebuie sa ne multumim cu ceea ce putem ajunge si sa ne multumim cu ceea ce este prezent... "Sa alungam din sufletul nostru invidia, gelozia si ura".
Omul este fericit atunci cind este mereu aplecat sa actioneze dupa ceea ce este drept si in conformitate cu legea si prin aceasta poate fi vesel, puternic si lipsit de griji atit ziua cit si noaptea. Dimpotriva, acela care desfide legea si nu-si face datoria totul ii trezeste scirba, mai ales atunci cand isi aduce aminte de faptele sale rele ; acesta este mereu plin de frica si se blestema.
Dupa cum se poate vedea din fragmentele de mai sus, Democrit reprezinta ideea ca cel mai inalt bun, spre care trebuie sa nazuiasca omul, este fericirea ce consta intr-o veselie continua a sufletului. Cel mai bun lucru pentru om este sa se bucure cit mai mult si sa se mihneasca cit mai putin. Desi hedonist, hedonismul lui Democrit este departe de hedonismul lui Epicur, sau de egoismul reprezentat de catre materialistii sec. al XVIII-lea. Eticii lui Democrit ii lipseste numai criteriul moralei idealiste : un principiu al actiunilor umane, care isi are originea numai in constiinta. Ce este bine si ce este rau, drept si nedrept lui Democrit i se pare de la sine inteles, fara de nici o consideratie teoretica ; ca linistea vesela a sufletului care este cel mai inalt bun, poate fi realizata numai prin gindire cinstita si prin fapta tot atit de cinstita, sint principii ce-si au originea in experienta, iar temeiul, dupa care sau care justifica nazuinta noastra dupa aceasta armonie interioara, se afla in fericirea individului.
Deci Democrit reprezinta o conceptie morala destul de inalta fata de predecesorii sai. Caci nu bucuriile externe ca bogatia, gloria si alte bunuri produc fericirea adevarata. Fericirea se afla numai in suflet si de aceea acesta formeaza partea cea mai nobila din om. Cine iubeste bunurile sufletesti iubeste divinul si ceea ce este durabil. Cine iubeste bunurile corporale iubeste ceea ce este omenesc si trecator si ca atare lipsit de valoare. Pentru a ajunge la fericire este necesara intelepciunea, singura care poate asigura echilibrul sufletesc, din cauza ca, pentru a ajunge la o dispozitie fericita si echilibrata, omul trebuie sa se deprinda la cumpatare in placeri. Echilibrul sufletesc este o urmare a virtutilor si el este stricat mai ales de pofte si dorinte, pe care omul nu le poate realiza. Din aceasta pricina omul sa nu nazuiasca decit ceea ce este posibil sa si realizeze. Zeii ii dau omului numai ceea ce este bun, raul isi are originea, dupa Democrit, in lipsa de intelepciune a omului. Prim ceea ce este prea mult in pofte si in placeri se strica echilibrul sufletesc si el nu-si mai poate pastra "ataraxia", care este o conditie a fericirii adevarate. Numai cunoasterea poate garanta cea mai inalta multumire. Patria inteleptului este universul. Totusi Democrit pune mare pret pe jertfelnicia pentru comunitate si pe o conducere de stat buna. Dar fara cumpatare si masura si intelepciune nu e posibila fericirea. Aderentii lui Democrit sint: Nessas, Metrodoros din Chios, Anaxarchos, Diogene din Smirna, Nausifanes. Innoitorul atomismului este Epicur.

N. Balca


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/democrit-abdera-71726.html

CLXXXIII

    CLXXXIII
de Vasile Voiculescu

Mereu cersim vietii ani mai multi, asa-s nestire,
Ne rãzvrãtim, ne plângem de pierderea noastrã,
Si încã nu-ntelegem cã fãrã de iubire
Se vestejeste Timpul în noi ca floarea-n glastrã;
Rupt din eternitate, el vrea tãrâm asemeni
Din care-altoiul subred sã-si tragã seva nouã;
Noi îl primim cu gheatã si-l rãsãdim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie datã nouã.
Ci-n van acum te mânii pe mine si m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazãr la auzul duioaselor porunci,
Oricând si ori de unde mã vei striga pe nume,
Chiar de-as zãcea în groapã cu lespedea pe mine,
Tot m-as scula din moarte ca sã alerg la tine.

Contemporan

 Contemporan
de Vasile Voiculescu

Nu mã-nspaimânta cerul, nici pamântul;
Pe unul calc, pe celalalt il strapung;
Sunt slab, samânta care-o sufla vântul
Pe stepele vietii indelung,
Dar el mã sufla unde vreau s-ajung!

Chiar daca esti la infinit de mine,
Dar stiu ca esti si-Ti cat Imparatia,
Nu-mi mai traiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Si sunt contemporan cu Vesnicia.

Puntea sufletelor

Puntea sufletelor

O printesa care traia intr-un tinut bogat era intr-atat de frumoasa incat la varsta maritisului veneau sa o vada petitori, chiar si de la celalalt capat al pamantului, dorind sa o ceara de sotie.
 Ea primise la nastere din partea unei moase un cuvant care pentru multi parea a fi un blestem. Spre dormitorul printesei, peste o apa, trecea o punte. Iar moasa aceea spusese la nasterea copilei ca numai cel care va putea trece peste aceasta punte subtire si fragila, va fi demn sa-i fie sot si va fi omul potrivit pentru ea. Puntea aceasta era veche de cateva sute de ani, ea ducea pana sub fereastra dormitorului printesei, dar nimeni nu stia de ce fusese construita, la ce folosea.
 Mai multi petitori s-au incumetat sa faca lucrul acesta, adica au dorit sa traverseze puntea pentru a obtine mana printesei. Unii cazand si-au rupt mainile si picioarele. Altii s-au lovit la cap. Altii s-au umplut de bube si raie cazand in apa murdara de sub punte.
 Pe printesa au petit-o astfel multi barbati, ani de zile, insa nici unul dintre ei nu reusi sa treaca puntea. Acestia ajungeau de obicei pana la jumatate, aici puntea se rupea cu ei, dar ca prin farmec puntea se refacea la loc in timpul noptii, de parca n-ar fi fost rupta vreodata.
 Si trecura anii si dupa o lunga serie de petitori care tot cazura in apa nereusind sa treaca puntea, nimeni nu mai indrazni sa se aventureze spre fereastra de sub dormitorul printesei. De acum toata lumea se gandea ca printesa va ramane fata batrana. Astfel ca regele dadu sfoara in tara ca cine se va incumeta din nou pe punte, va capata si pe printesa de sotie, dar si jumatate din imparatie. Si venira iar petitori: filozofi, printi, negustori si chiar si oameni simpli si incercara sa mearga pe punte. Aceasta insa se rupea de fiecare data la jumatate si petitorii cadeau in apa.
 Odata, pe la apusul soarelui, Atanasie, un simplu fiu de taran care crescuse insa de mic la curtea regelui se gandi ca ar fi bine sa-i duca niste flori printesei, fiindca tinea la ea ca la o sora. Tanarul Atanasie vedea de cai si se putea spune ca acesta copilarise impreuna cu printesa care indragea foarte mult caii. Tanarul nu-si batea mintea cu lucruri lumesti. El era credincios, citea Sfanta Evanghelie si tinea fara tagada posturile si randuielile bisericesti. Astfel ca el nu stia, desi se daduse sfoara in tara, de ce se chinuiau toti sa treaca puntea aceea.
 Intr-o zi pasi si el pe punte, dar doar cu gandul sa o impodobeasca cu flori, astfel ca printesa sa aiba o priveliste frumoasa cand va privi de la fereastra. Merse fara probleme de la un capat la celalalt, puse flori in stanga si in dreapta si - sa vezi si sa nu crezi - puntea nu se rupse cu el. Nimeni nu l-a vazut pe tanar trecand puntea, dar dupa ce printesa vazu dimineata puntea impodobita cu flori isi dadu seama ca cineva trecuse pe acolo fara sa pice in apa. Si toti se mirau cum de acela nu revendicase mana printesei si nici jumatate din regat.
 Atanasie al nostru dupa ce se ofilira florile, se mai duse o data pe punte si o impodobi din nou. Si nici de data asta nimeni nu-l vazu. Si facu treaba asta inca de doua ori, fara sa-l vada nimeni, pana regele hotari sa puna permanent de paza pe cineva, fiindca toti erau curiosi cine a cutezat sa treaca puntea...Cand Atanasie voi sa schimbe din nou florile, fu luat pe sus de omul de garda si dus la rege.
 - Dar ce cauti tu mai copile, pe puntea care duce la dormitorul fiicei mele?
 - Iaca, am vrut doar sa pun flori ca sa impodobesc puntea, nu am avut alte ganduri...
 - Cum adica tu nu stii ce capata acela care traverseaza puntea?...
 - Nu! Dumnezeu mi-e martor ca nu am trecut-o ca sa capat ceva...
 - Dar tu n-ai vazut oameni, barbati de pretutindeni, incercand sa treaca puntea?...
 - Ba da, dar am crezut ca e vreo distractie de a lor, caci mereu ii vedeam cum se arunca in apa cand ajungeau la jumatate.
 Auzind acestea regele se mira foarte si chema moasa care pusese acel legamant privind viitorul printesei si casatoria ei.
 Un pic manios regele o intreba pe moasa:
 - Spune-mi de ce ai zis acestea? De ce ai zis ca legamantul tau este spre binele printesei. Iata! spuse aratand spre tanarul Atanasie, acesta a trecut puntea...Cum crezi tu ca-mi pot da fata, dupa un grajdar?
 - Ei bine, rege si stapane al nostru...Afla ca mai intai am pus acest legamant din dragoste pentru printesa, caci nu am vrut sa o ia de sotie cineva cu inima de piatra, spuse moasa...Or Dumnezeu e sus si a vazut ca toti cei care au incercat sa treaca puntea nu au venit aici fiindca iti iubeau fiica, ci pentru ca doreau avere si rang...Puntea aceasta este o punte a sufletelor, construita in vechime de un print care o putea trece doar cu puterea dragostei... Daca acest tanar, Atanasie, a reusit sa treaca puntea inseamna ca a facut-o cu puterea iubirii si cunoscand sufletul fiicei tale... Pe cand pe ceilalti nu i-a interesat decat sa castige faima si jumatate din regat...
 - Dar acest tanar e un om simplu, spuse regele.
- Este, dar nu e nimic de facut. Cand puntea dintre sufletele a doi oameni este cladita de Dumnezeu nu o darama nici vantul cel mai puternic si niciun cutremur...
Intelegand ca din dragoste pentru fata lui, Atanasie urcase acolo si impodobise puntea cu flori, se gandi sa respecte legamantul si sa i-o dea de sotie pe printesa. Se gandea regele ca Dumnezeu in bunatatea Sa va avea grija de cei doi tineri sa se cunoasca, sa se respecte si sa se iubeasca, la fel cum a avut grija ca toti cei cu inima rece, care au venit dupa avere si ranguri sa fie doborati de pe punte in apa. Si s-au cunoscut mai indeaproape cei doi tineri si s-au insotit spre a merge impreuna la bucuriile Imparatiei ceresti. Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/puntea-sufletelor-123269.html

Doamne

 Doamne
de Vasile Voiculescu

In virful copacului Tau sint o floare...
Pe cea mai inalta ramura a lumii
Ma leagan in talazul de azur si soare.
Slava Tie ca n-am ramas in temnita humii,
Ci sloboda, spre cer, infloritoare
Inima mea nu mai intirziie:
Zbucneste afara in limpezi petale
Sa lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburatoarelor imparatiei Tale.
Petala mi-e cu aripa ruda,
Miresme, cintec gata sa s-auda.
Zimbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umfla in ele
Paunii noptii cu cozile-n stele.
...Scuturati-ma vinturi mladii ori haine,
Singura moartea e o dincolo de fire
Prapastie cu adinc de fericire.
Furtuna extazului ma va urca, poate,
Peste vamile si stavilele toate,
Intr-o pala de parfum, Doamne, pina la Tine
Cerul arunce-mi inapoi jos ruina.
Floarea cazuta din imparatie
A vazut Cerul si a sarutat Lumina.

Sofistica

Sofistica

Patria luminismului antic grec este Ionia. Capelle pune inceputurile acestui luminism chiar in seama lui Homer, care nu mai primeste fara o reflexiune critica nimic din ceea ce traditia poporului grec accepta fara de nici o rezerva. Dar cei dintii filozofi greci care merita numele de "iluministi" sint Xenofon din Colofon, Heraclit, Hecataios din Milet, Hellanicos si Tuchidide cit si ateistul Diagoras din Melos.
Un insemnat caracter luminist au si asa-zisele "colectii hipocratice", al caror autor este contemporan cu Pericle. Deci titlul de glorie il are in aceasta privinta Hipocrate. Acesta din urma cauta sa inlature orice superstitie din medicina si sa fundamenteze o etiologie rationala a bolilor. Hipocrate intrebuinteaza experimentul in cercetarea bolilor. Datorita influentelor externe prin comert si prin legaturile maritime se dezvolta si in Grecia antica o conceptie relativista despre morala si drept. Culmea acestei miscari luministe o reprezinta - in a doua jumatate a secolului V i.Hr. - sofistica. Izvoarele din care noi cunoastem sofistica sint dialogurile platonice, mai ales acelea de la inceputurile activitatii lui Platon, in care acest mare filozof-poet descrie sofistica, desi nu tocmai obiectiv; apoi scrierile lui Aristofan (mai ales "Norii"), ale lui Xenofon si Isocrate. Date importante mai gasim si la Aristotel, in biografiile despre sofisti ale lui Filostrat, cit si la Dionisie din Halikarnas. Dar cel mai important izvor il avem in lucrarea lui Diels.
Platon il descrie pe sofist ca fiind un individ care vineaza dupa un onorar cit mai mare, iar Xenofon ii descrie si el ca pe niste negustori de intelepciune, pe care nu-i interesa adevarul, ci erau ahtiati dupa bani si glorie. Sofistii, zice Xenofon, vorbesc ca sa insele, scriu pentru a cistiga bani si nu produc nimic folositor. La fel si Aristotel declara ca sofistica este o intelepciune "paruta", iar sofistii, niste negustori care vind o astfel de intelepciune. Termenul "sofist" si-a pastrat pina in zilele noastre intelesul dat de filozofii de mai sus, dusmanii de moarte ai sofistilor.
In acest sens, sofistica nu este o doctrina, ci o atitudine vicioasa a spiritului uman. In aparenta sofistii sint continuatorii filozofilor din epoca precedenta, dar in realitate ei se deosebesc de acestia prin aceea ca pe ei nu-i mai intereseaza obiectul cunoasterii, care este adevarul, ci numai interesele subiectului care cunoaste. "Un fel de profesori ambulanti, sofistii erau interesati sa recolteze onoare si bani. Conferentiari enciclopedici si scriitori de talent, sofistii sint totul, numai intelepti in sensul antic al acestui cuvint nu. Hippias, de ex., brileaza deopotriva in astronomie, geometrie, aritmetica, fonetica, ritmica, muzica, pictura, etnologie, mnemotehnica, literatura, epigrama si exortatiuni morale... el seamana cu un "Heros" din epoca Renasterii italiene" . Adevarul este ca pe sofisti ii interesa numai profitul pe care-l aveau ocupindu-se cu stiinta si nu cu adevarul. Despre obirsia sofisticii am vorbit mai sus. Totusi aici trebuie sa mai aratam citeva cauze ce au facut ca sa se nasca sofistica. Mai intii trebuie sa amintim faptul ca speculatiile filozofice de pina acum au sfirsit, dupa cum aminteam mai sus, in eclecticism, resemnare sau in scepticism. Cunoasterea este un proces si daca nu exista un proces - cum afirmau eleatii - atunci nici cunoasterea nu este posibila. Iar daca nu exista decit o eterna devenire ca proces - cum credea Heraclit - atunci nu poate exista nici o cunoastere a adevarului. La fel si daca nu exista decit un proces mecanic, asadar numai amestecuri si despartiri de elemente materiale - cum cred atomistii si Empedocle -, atunci iarasi nu poate exista un proces spiritual, ceea ce inseamna o cunoastere a realitatii. In toate cazurile se ajunge la aceeasi concluzie : cunoasterea adevarului nu este posibila. Nu exista nici o cunoastere, nici un adevar, si, asadar, nu exista nimic in sine sau general-valabil, nici in domeniul stiintific si nici in cel moral, ceea ce inseamna ca nu mai ramine decit parerea subiectiva si arta de a o face pe aceasta valabila. Cu un cuvint nu mai ramine decit insul si parerea acestuia, ceea ce inseamna ca omul ca individ devine masura tuturor lucrurilor.
O alta cauza ce a produs sofistica a fost necesitatea burgheziei democratice ateniene, care cerea o participare tot mai larga a poporului la treburile obstesti, de a trezi constiinta individului si a-l face sa simta nevoia unei pregatiri teoretice si practice mai sistematice si necesitatea acestuia de a se inarma cu cunostinte generale si speciale si da a deprinde arta de a vorbi, care este arta de a conduce in orice democratie si care era marea pasiune a grecului antic. Caci acela care vrea sa izbindeasca in viata publica, sa ajunga la demnitati si putere, acela trebuie sa stie sa se impuna multimii prin aparitia si verbul sau. Asa se naste, cu toata opozitia viguroasa a aparatorilor traditiei filozofice de pina aici, cum ne relateaza unele comedii ale lui Aristofan, un nou ideal de educatie si un nou tip de dascali, care sa realizeze acest ideal. Acesti invatatori sint sofistii. Acestia se aduna din toate partile Greciei mai ales in Atena, care devenise, in epoca despre care vorbim, punctul central al spiritualitatii grecesti si al democratiei. Sofistii sint in cea mai mare parte straini, care vin la Atena ca invatatori si mijlocitori de "intelepciune" si in aceasta calitate se ofera a instrui, pentru onorarii inalte tineretul atenian, dornic de a ajunge la conducerea statului, la bogatie si putere. Din aceasta pricina preocuparea sofistilor nu mai era reflexiunea asupra fenomenelor naturii, ci omul subiectiv, omul care cunoaste si actioneaza in societate.
Din cele de mai sus se poate usor vedea ca intre sofisti si ceilalti filozofi antesoeratici, despre care am vorbit pina acum, este o deosebire esentiala. Pe linga faptul ca sofistii au si o alta metoda, ei au si un alt scop : filozofii cu care ne-am ocupat pina aici erau cercetatori ai adevarului si aceasta numai de dragul adevarului. Pe acestia nu-i interesau deloc micimile vietii cotidiene. Sofistii, dimpotriva, sint invatatori publici in ale stiintei si in aceasta calitate ei cutreierau orasele, cistigind uneori sume imense din "marfa" pe care o vindeau. Ei posedau - dupa informatiile pe care le avem despre ei - cunostinte multe din toate domeniile, ceea ce ii facea pe sofisti sa fie grotesc de mindri si orgoliosi. Pentru vechii filozofi, faptul era totul si inapoia acestuia persoana acestora nu mai conta. Pentru sofisti, dimpotriva, hotaritoare era numai persoana lor, faptul in discutie nu era decit un mijloc spre un scop cu totul strain de stiinta. De aici si multele domenii in care acestia erau versati.
Dar obiectele despre care ei mijloceau cunostinte erau mai ales acelea pe care le dictau interesele democratiei si anume: in mare cinste erau retorica si dialectica, etica si teoriile politice, apoi educatia sau cultivarea tineretului, apoi gramatica, stilistica, mitologia, teoria literara, muzica, astronomia, meteorologia, cosmologia. Scopul pe care il urmareau sofistii era pedagogic , ei voiau sa educe tineretul, sa-l invete virtutea,ceea ce inseamna sa-l faca cit mai versat in gindire, vorbire si activitate, pentru ca sa aiba un succes cit mai mare in viata. Pregatirea pentru viata publica este scopul ultim pe care cautau sa-l realizeze sofistii. De aceea problema cultivarii tineretului devine - gratie sofistilor - o problema centrala in viata culturala a Greciei an­tice. Sofistii sint constienti ca ei sint intemeietorii unei educatii stiintifice. Tineretul atenian voia sa fie priceput in ale politicii, pentru a avea succes in viata si in stiinta. Sofistii cautau sa indestuleze aceasta dorinta a tineretului, devenind astfel un fel de dascali ambulanti.
Forma in care sofistii isi expuneau cunostintele lor era foarte diferita. Ei isi faceau activitatea lor fie prin conferinte, in fata unui numeros auditoriu, in gimnazii, cu ocazia olimpiadelor, fie intr-un cerc mai restrins prin dispute, sau prin cursuri. Metoda cu ajutorul careia faceau ei acest lucru era "eristica", sau arta de a discuta, ce se transforma de cele mai multe ori intr-o logomachie, prin care sofistii nu urmareau o demonstratie clara a adevarului, ci zapacirea si doborirea adversarului prin tot felul de sofisme, lucru ce le-a atras tristul renume de mai tirziu. Prin aceasta metoda, sofistii au ajuns la o adevarata virtuozitate, lucru care i-a facut vestiti. Din aceasta pricina, sofistii erau foarte cautati de tineretul avut, bine platiti si purtati in triumf . Se stie de ex. ca sosirea lui Protagoras in Atena era un eveniment extraordinar, ce producea o senzatie enorma, pe care Platon o descrie admirabil in opera sa "Protagoras".
Deoarece scopul cunostintelor teoretice era succesul practic al insului, era natural ca sofistii sa caute sa stabileasca o teorie a cunoasterii, in sensul ca adevar si eroare, bine si rau, drept si nedreptate n-au o valoare general-valabila, ci una subiectiva si relativa, fiindca acestea depind numai de om, de constitutia si interesele individului. Astfel sofistii ajung la un rationalism critic ce sfirseste in scepticism sau chiar in nihilism.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/sofistica-71727.html

In gradina Ghetsmani

In gradina Ghetsmani
de Vasile Voiculescu

Iisus lupta cu soarta si nu primea paharul...
Cãzut pe brânci în iarbã, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Si-amarnica-i strigare stârnea în slãvi furtuna.

O mâna nenduratã, tinând grozava cupã,
Se coboara-miindu-l si i-o ducea la gurã...
Si-o sete uriasa sta sufletul sa-i rupa...
Dar nu voia s-atingã infama bãuturã.

În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Si sub veninul groaznic simtea cã e dulceatã...
Dar fãlcile-nclestându-si, cu ultima putere
Bãtându-se cu moartea, uitase de viatã!

Deasupra fãrã tihnã, se frãmântau mãslinii,
Pãreau cã vor sã fugã din loc, sã nu-l mai vadã...
Treceau bãtãi de aripi prin vraistea grãdinii
Si uliii de searã dau roate dupa pradã.

Stiu, fara ca sa pricep

Stiu, fãrã sã pricep, Treimea
Si pe Ea viata îmi asez,
Cum îmi cred, cu toata adâmcimea,
Inima. pe care nu mi-o vaz:

Tainica, neistovita ei lucrare
Intr-o rana mi s-a-mpartasit:
Rodnicul de viata fãrã incetare
Sânge, în trei fete, dar nedespartit...

Tiparul

  Tiparul
de Vasile Voiculescu

Tu care smulgi tiparii din namolurile noastre
Si impinsi de un fãrã de impotrivire alean
Ii intorci peste orice stavile si dezastre
Sub meridianele pururi albastre
La bastina lor calda din Ocean,
Nu ne uita în aceste tarâmuri cu vina
Tipari nostalgici unor tarâmuri sfinte
Stramuta-ne-n bastina noastra cea din-nainte
Acolo unde-am vãzut paradisiaca lumina
In oceanelei nesfârsitei fericiri din sânul Tau, Parinte.

Inima lui Dumnezeu

Inima lui Dumnezeu
deVasile Voiculescu

Inima a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase,
Cel Ce-Ti galgai sangele pana jos, in adancimi,
deschide-Te rugaciunilor noastre sfioase,
dulce miez al misterioasei Treimi!

Floare a cosmosului, Frumusete a Dragostei ne-ncetate
Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeiesti,
Unic Cuvant, Eternitate in Eternitate,
dulce Fulger care pe nimeni nu orbesti,

nu ne lasa pe noi in bezmetica ceata,
in somnul lumii cu buimace visari:
trece-ne cu Tine din experienta la viata,
sus, in minunea marii Desteptari!

Cine sare mai sus?

Cine sare mai sus?

Un baiat cam de zece anisori era suparat foarte tare pe faptul ca niciodata nu castiga, atunci cand era chemat de ceilalti copii la jocul "sare piatra". In ce consta jocul acesta: ei puneau mai intai o piatra mai mica , apoi una mai mare, apoi un scaun de bucatarie, apoi un scaun cu speteaza si se straduiau sa sara peste ele.

 Baiatul nostru desi ambitios nevoie mare nu putea sa sara mai sus decat sa treaca peste piatra mai mare. Cand ajungea la scaunul de bucatarie se impiedica, iar in scaunul cu speteaza mereu se lovea, iar ceilalti radeau de el.
 Intr-o zi, dupa joaca, se duse la mama sa plangand. Ii povesti mamei sale cum se straduia sa sara cat mai sus, dar ca nu putea sa sara cat ceilalti, si ca, impiedicandu-se in scaune, toti radeau de el.
- Puiule draga, stai un pic sa vedem despre ce este vorba si nu te mai necaji...Ia spune-mi tu te rogi in fiecare seara?...
- Da mama ma rog...
- Si catre cine inalti tu rugaciunea?
- Pai catre Dumnezeu si sfinti...si catre ingeri...
- Si unde sunt acestia?
- Pai acolo sus in Cer, spuse copilul.
- Ei da! spuse mama sa... Noi parintii tai suntem sanatosi, la noi in familie este pace si liniste, avem bunastare?
- Da mama, avem toate astea! spuse micutul.
- Ei daca avem toate astea inseamna ca rugaciunile tale sunt ascultate si ca tu poti sari mult mai sus decat crezi. Fiindca unii oameni aici pe pamant pot sa sara sus peste pietre ori peste scaune, dar omul care se roaga poate sa sara pana sus la Cer.

Povestire inclusa in cartea NESTEMATE DUHOVNICESTI vol. I, Editura Cristimpuri, 2010

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/cine-sare-sus-123270.html