„Fie ca Pruncul născut în ieslea din Bethleem să vă umple casele şi vieţile cu bucurie, sănătate şi multă înţelepciune pentru anul care vine. LA MULŢI ANI!”
joi, 20 decembrie 2018
joi, 6 decembrie 2018
Pisicile negre-semn prevestitor al mortii
Pisicile negre
*Semn prevestitor al mortii
Foto:Creative Commons
Chiar daca sunt adorabile si le iubim, trebuie sa recunoastem ca pisicile negre au o latura misterioasa, poate chiar nelumeasca. Nu e de mirare ca de multe ori se spune ca pirsicile negre “simt” moartea si isi avertizeaza stapanii de sfarsitul iminent. Un mieunat prelung al unei pisici negre, exact la miezul noptii este o avertizare ca doamna cu coasa e pe cale sa bata la usa. De asemenea, daca o pisica neagra se aseaza la capul unei persoane bolnave atunci e un semn ca persoana in cauza are sa se sfarseasca in curand. In timpul unei inmormantari, daca o pisica neagra taie calea cortegiului funerar, atunci se mai anunta o moarte in familie cat de curand.
Decese Stupide-Regele Alexandru al Greciei,muscat de o maimuta
Regele Alexandru al Greciei, mușcat de o maimuță
*Decese Stupide
Foto: Creative Gommons
Alexandru a condus Grecia la începutul secolului XX și este unul dintre acei regi și regine ale căror morți au devenit memorabile. Monarhul a avut o domnie foarte scurtă, de doar trei ani. La vârsta de 27 de ani, Alexandru a murit prematur, după ce a fost mușcat de o maimuță.
Primata, un magot, era animalul de companie al regelui și trăia la palat, împreună cu alte animale. Într-o zi, Alexandru își plimba câinele, iar acesta din urmă a intrat în conflict cu un magot. Alexandru a încercat să intervină, iar una dintre maimuțe l-a mușcat.
Inițial, rănilor nu le-a fost dată prea multă atenție. După ce a fost curățat și pansat, monarhul a cerut ca evenimentul să fie dat uitării. Totuși, din cauză că rana n-a fost bine curățată, ea s-a infectat repede. În scurt timp, Alexandru a făcut septicemie.
Probabil că viața i-ar fi fost salvată dacă medicii ar fi decis să-i amputeze piciorul, dar nimeni n-a vrut să ia o măsură atât de drastică. După o lungă suferință, de peste trei săptămâni, Alexandru s-a stins din viață, pe 25 octombrie 1920.
 |
| Regele Alexandru al Greciei |
luni, 26 noiembrie 2018
Despre dragoste si iertarea cea catre frati
Despre dragoste si iertarea cea catre frati
Foto:Creative Commons
*Sfat duhovnicesc
1 Fiii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în dragoste! Dragostea să fie centrul tuturor mişcărilor voastre în obşte. Egoismul să-l alungaţi departe de la cugetul şi gura voastră.
„Cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”, spune Domnul. Şi dacă nu devenim ca pruncii întru nerăutate şi simplitate, nu vom intra în împărăţia Cerurilor.
Când o obşte este povăţuită de dragoste, atunci Hristos nevăzut binecuvintează toate. Bucuria, pacea, jertfa pentru fraţi, arde în pieptul fiecăruia dintre fraţi, însă rugăciunea atunci se înmulţeşte mai mult, cu cât dragostea în Hristos şi jertfa îmbogăţeşte sufletele. Atunci Hristos Se slăveşte, iar noi devenim organe smerite prin care se slăveşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu.
Adevărata dragoste nu invidiază darurile cele bune ale fratelui; nu se bucură când aude cuvinte care îl înjosesc sau îl osândesc; nu se opreşte de la a lăuda mereu sporirea fratelui.
Dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, ci pe ale fratelui; nu se mânie, nu gândeşte răul; toate le acoperă, toate le rabdă. Cel care are dragoste curată, niciodată nu cade, păcătuind împotriva fratelui său.
Aşadar, rugaţi-vă, fiilor, pentru ca Dragostea, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască darul dragostei celei în Hristos. Când această dragoste va împărăţi în inimile noastre, în cuvintele şi faptele noastre, atunci nădăjduim ca într-un viitor apropiat să se alcătuiască în Hristos o obşte care să aibă duhul lui Hristos, plină de strălucire duhovnicească, cu temelii de neclintit, o obşte unită în cuget, un suflet în multe trupuri.
2* Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” şi întru întuneric duhovnicesc petrece şi nu ştie unde merge.
Poruncă preţioasă am primit de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne iubim unii pe alţii, dar şi diavolul a dat celor care se supun lui porunca de a se urî unii pe alţii. Prin urmare vom păzi porunca Celui ai Cărui ucenici suntem.
Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele în sărmanul nostru suflet.
Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul acelui suflet care o are. Iar un astfel suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dragostei şi se desfătează în fiecare clipă în chip luminat.
Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.
In cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în sfârşit părăsirea chinoviei.
Să cugetăm, fiilor, oare îngerii grăiesc împotrivă, fac neascultare, îşi fac voia lor, se vrăjmăşesc, se urăsc, dezertează din locul unde sunt rânduiţi spre a sta înaintea lui Dumnezeu? Desigur că nu.
Aceasta a făcut-o Luceafărul cel ce răsărea odinioară, care s-a prăbuşit şi a devenit satana.
Tot astfel şi noi, de vreme ce am îmbrăcat schima îngerească, oare nu suntem datori să şi petrecem îngereşte? Cum ni se va socoti îngerească petrecerea noastră, când vedem între noi grăire-împotrivă, cârtire, dorinţa de a birui în cuvânt, voie proprie, vrăjmăşie şi ce este mai rău decât toate neascultare? Oare nu veţi face astfel cele potrivnice celor sfătuite de smerenia mea? Şi nu vă veţi aduna astfel mai mult păcat, potrivit cuvântului scripturistic, când lucraţi cele potrivnice? Căci spune că „sluga care a ştiut, dar nu a făcut, va fi bătută mult”, adică va fi pedepsită aspru cu multe şi cumplite răni şi pedepse.
Să ne temem, fiilor, de neascultarea faţă de poveţe, căci pentru fiecare abatere călcare şi neascultare se primeşte negreşit pedeapsă. De aceea să ne nevoim către împlinirea lor. Şi să fiţi încredinţaţi că veţi primi, aşa cum vi s-a vestit de mai înainte, cununa cea neveştejită a dragostei şi a ascultării, atunci când Iisus Hristos, Puitorul de nevoinţă, va împărţi răsplăţile şi cununile.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
3* Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.
Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei: „Cu cât tu, diavole, îmi vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei, fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”. Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură şi să spui: „Ia vezi, diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.
4. Mă rog Preabunului Dumnezeu să trimită pe Preasfântul Său Duh, precum odinioară Sfinţilor Săi Apostoli, să vă lumineze ca să mergeţi cu lesnire pe mult-ostenitoarea cale a mântuirii. „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui (întru dragoste) fraţii împreună”. Nu există lucru mai frumos ca o obşte plină de dragostea cea după Dumnezeu. Toate bucură, toate sunt pline de frumuseţe. Sus în Cer, acolo unde dragostea este nesfârşită, Dumnezeu Se bucură împreună cu Puterile îngereşti.
„Iubiţi-vă unii pe alţii, precum şi Eu v am iubit pe voi” „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii".
O, dragoste, eu adevărat fericită este inima celui care te are, căci în dragoste găseşti toate cele bune: smerenie, bucurie, bunătate, îngăduinţă, luminare şi celelalte!
Calea cea frumoasă a dragostei este fără osteneală şi întru dragoste nu este prihană sau pată, şi conştiinţa mărturiseşte că sufletul are îndrăznire la Dumnezeu. Dar când nu există dragoste, atunci sufletul nu are îndrăznire la rugăciune, ci este parcă biruit şi nu-şi poate ridica capul, fiindcă este mustrat de conştiinţă pentru faptul că nu iubeşte aşa cum Dumnezeu îl iubeşte pe el. Şi astfel încalcă porunca lui Dumnezeu.
Dacă nu-l iubim pe fratele nostru pe care îl vedem, cum vom iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vedem? Cel care are dragoste adevărată II are pe Dumnezeu, iar cel care nu are dragoste nu-L are pe Dumnezeu întru sine.
„Ai văzut pe fratele tău, ai văzut pe Dumnezeu” şi „de la aproapele tău vine mântuirea”, spun Sfinţii Părinţi.
Cuvioşii din vechime păşeau fără de osteneală pe calea mântuirii, fiindcă pe toate le jertfeau ca să nu cadă din dragoste. Dragostea era scopul vieţii lor. Calea noastră este plină de spini, pentru că ne lipseşte dragostea De aceea, atunci când păşim pe această cale sângerăm mereu. Zidurile casei se clatină atunci când nu întărim bine temelia dragostei.
5* Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi Dumnezeu te va odihni pe tine şi îţi va da Harul Său!
Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!
Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă Har celui care are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”.
Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.
6. Tu, fiul meu, fă-ţi datoria! Dacă ceilalţi nu fac ascultare, lasă-i la Dumnezeu şi linişteşte-te. Este invidia diavolului, fiul meu. Oare diavolul în munţi va merge? El se duce acolo unde sunt oameni care se nevoiesc pentru a se mântui. Şi fiindcă şi noi vrem să ne mântuim, ne zăpăceşte fără să ne dăm seama.
Ridică, fiul meu, greutatea fraţilor. Dumnezeu răsplăteşte cu dreptate fiecăruia. Va veni timpul când vei vedea cât de mult îţi va da pentru osteneala pe care ai făcut-o pentru atâtea suflete. Osteneşte-te în această lume; ajută şi niciodată nu vei fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera. Roagă-te ca să te întărească Dumnezeu întru răbdare, să-ţi dea discernământ, luminare şi celelalte. Eu mă rog neîncetat pentru tine, însă nu am îndrăznire la Dumnezeu şi de aceea rugăciunea mea nu aduce roadă.
Cugetă la cât de mult au suferit Părinţii ca să-i mântuiască pe alţii. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuţi pe ceilalţi, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmaşul; pentru aceasta îţi aduce şi întristare. Aşadar, întăreşte-te întru răbdare şi cu bărbăţie să zici: „Voi muri în luptă, ajutându-i pe fraţi să se mântuiască, şi Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd, de vreme ce pentru dragoste o fac”.
Da, astfel să faci şi vei vedea câtă putere şi bucurie vei primi în luptă. Căci nerăbdarea, lipsa de nădejde şi descurajarea îl lipsesc pe om de Harul lui Dumnezeu, iar omul greşeşte, atribuindu-le greutăţilor pe care le poartă. Dar curajul, jertfa, bărbăţia, credinţa în Dumnezeu aduc Harul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să-ţi întărească nervii cei duhovniceşti spre a lupta cu puteri noi.
7• Rămâneţi întru legătura dragostei celei frăţeşti, fiindcă dragostea este începutul şi sfârşitul, temelia tuturor virtuţilor. în dragostea cea pentru Dumnezeu şi aproapele „se cuprind toată legea şi Proorocii”. Fără dragoste suntem chimval răsunător, un zero rotunjit. După Sfântul Apostol Pavel, chiar dacă am da trupul să fie ars pentru Hristos şi toată avuţia noastră am împărţi-o şi în toată viaţa am face nevoinţă aspră pentru Hristos, dar dragoste nu avem, nimic nu am izbândit. Aşadar să ne îngrijim cu toată puterea a păstra dragostea întreolaltă, pentru ca puţinele noastre lucrări să fie binecuvântate de Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor noastre.
8* Imi scrii, fiul meu, pentru cineva care te-a amărât şi tu l-ai blestemat. Nu, fiul meu, să nu blestemi pe nici un om, oricât rău ţi-ar face. Hristos ne spune să iubim pe vrăjmaşii noştri, cum vom spune noi, oare, vreun cuvânt rău? Cere lui Dumnezeu să te ierte şi în continuare să-l iubeşti ca pe fratele tău, chiar dacă tu nu eşti de acord cu
el. Hristos pe Cruce fiind, nu i-a iertat pe cei care L-au răstignit? Oare noi nu vom face la fel? Da, fiul meu, trebuie să-i iubim pe toţi, chiar dacă ei nu ne iubesc. Aceasta este socoteala lor.
9« Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptăţeşti pe fratele tău şi să te osândeşti pe tine însuţi. Niciodată să nu îndreptăţeşti faptele tale, ci învaţă să spui „iertaţi” şi smerenia se va sălăşlui întru tine. Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău, amintindu-ţi de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de greşelile tale. Iubeşte precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi. Păstrează tăcerea, rugăciunea neîncetată şi osândirea de sine şi atunci vei vedea câtă umilinţă şi lacrimi şi bucurie vei simţi. Dacă însă nu le ţii, adică le neglijezi, atunci răceala şi uscăciunea vor înlocui cele de mai sus.
Iubeşte-i pe fraţi şi dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputinţelor tale, tu te vei nesocoti întru toate şi îi vei iubi pe toţi. Dragostea te va păzi de toate păcatele.
In afara de tine însuţi să nu cugeţi nimic, ci să te prihăneşti neîncetat, căci aceasta este calea cea mai bună.
10 • Fie ca sufletul vostru să se însănătoşească mai mult, căci atunci când sufletul este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici bolile, nicigândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru sine, nu se sminteşte, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează greşelile lui, întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt şi astfel se izbăveşte de gânduri şi mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu cârteşte, nu grăieşte-împotrivă, nu şopteşte, nu face neascultare, nu-şi face voia proprie şi toate celelalte care aduc sănătate sufletului. Această sănătate o cer de la voi, pe aceasta vă sfătuiesc şi mă rog s-o dobândiţi.
Epistolă către un creştin nevoitor
1 Fiii mei, luptaţi lupta cea bună! Rămâneţi în dragoste! Dragostea să fie centrul tuturor mişcărilor voastre în obşte. Egoismul să-l alungaţi departe de la cugetul şi gura voastră.
„Cel care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”, spune Domnul. Şi dacă nu devenim ca pruncii întru nerăutate şi simplitate, nu vom intra în împărăţia Cerurilor.
Când o obşte este povăţuită de dragoste, atunci Hristos nevăzut binecuvintează toate. Bucuria, pacea, jertfa pentru fraţi, arde în pieptul fiecăruia dintre fraţi, însă rugăciunea atunci se înmulţeşte mai mult, cu cât dragostea în Hristos şi jertfa îmbogăţeşte sufletele. Atunci Hristos Se slăveşte, iar noi devenim organe smerite prin care se slăveşte Sfântul Nume al lui Dumnezeu.
Adevărata dragoste nu invidiază darurile cele bune ale fratelui; nu se bucură când aude cuvinte care îl înjosesc sau îl osândesc; nu se opreşte de la a lăuda mereu sporirea fratelui.
Dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, ci pe ale fratelui; nu se mânie, nu gândeşte răul; toate le acoperă, toate le rabdă. Cel care are dragoste curată, niciodată nu cade, păcătuind împotriva fratelui său.
Aşadar, rugaţi-vă, fiilor, pentru ca Dragostea, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască darul dragostei celei în Hristos. Când această dragoste va împărăţi în inimile noastre, în cuvintele şi faptele noastre, atunci nădăjduim ca într-un viitor apropiat să se alcătuiască în Hristos o obşte care să aibă duhul lui Hristos, plină de strălucire duhovnicească, cu temelii de neclintit, o obşte unită în cuget, un suflet în multe trupuri.
2* Fiii mei iubiţi, îl rog pe Dumnezeul dragostei să vă întărească întru dragostea cea dintre voi şi să vă dea acea dragoste care nu vicleneşte, care nu pricinuieşte sminteli, ci mai degrabă le risipeşte prin înţelepciunea pe care o naşte.
Mă rog ca Domnul să vă dăruiască dragoste curată, care închide gura celui care o are şi nu-i dă voie să se prăbuşească în prăpastia osândirii, a grăirii-împotrivă, a clevetirii, a minciunii, a făţărniciei şi a altor nenumărate rele pe care le naşte, prin limbă, lipsa acestei dragoste curate după Dumnezeu.
Cel ce are dragoste petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru el. Şi aceasta este mărturia că suntem ai lui Dumnezeu şi că îl iubim pe El, când avem dragoste curată unii către alţii.
„Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni” şi întru întuneric duhovnicesc petrece şi nu ştie unde merge.
Poruncă preţioasă am primit de la Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne iubim unii pe alţii, dar şi diavolul a dat celor care se supun lui porunca de a se urî unii pe alţii. Prin urmare vom păzi porunca Celui ai Cărui ucenici suntem.
Să ne temem, fiilor, de răceala şi de vrăjmăşia cea dintre fraţi şi de gândurile aduse de ea, care puţin câte puţin conduc sufletul la ura demonică. Căci, făcând astfel, ne supunem vrăjmaşului nostru, diavolul, ca unui domn şi ne adunăm nenumărate rele în sărmanul nostru suflet.
Dragostea este temelia. Este temelia şi acoperământul acelui suflet care o are. Iar un astfel suflet are sălăşluit în el pe Dumnezeul dragostei şi se desfătează în fiecare clipă în chip luminat.
Pentru alcătuirea şi păstrarea vieţii de obşte este de neapărată trebuinţă dragostea reciprocă, căci dragostea va fi veriga de aur care îi va uni pe toţi fraţii într-un trup unitar, care se va împotrivi smintelilor pe care pururea le pricinuieşte stăpânul vrăjmăşiei şi al urii, diavolul. Dragostea va fi acea putere nebiruită ce va ţine mădularele adunate într-un trup, care are cap pe întâistătător. Şi această putere va birui, de fiecare dată când va fi nevoie, pe cealaltă putere, a răului, cea desăvârşit potrivnică, care se va sili să smulgă mădularele din acea unitate.
In cazul unei dragoste căldicele, puterea potrivnică a diavolului, potrivit cu variaţia pe care o va suferi căldura dragostei, va avea şi trofeele pe măsură. Dar care sunt trofeele puterii potrivnice? Smintelile în sânul obştii, grăirile-împotrivă, neascultarea, dorinţa de a birui în cuvânt, mândria, lăudăroşeniile, invidia, ura şi în sfârşit părăsirea chinoviei.
Să cugetăm, fiilor, oare îngerii grăiesc împotrivă, fac neascultare, îşi fac voia lor, se vrăjmăşesc, se urăsc, dezertează din locul unde sunt rânduiţi spre a sta înaintea lui Dumnezeu? Desigur că nu.
Aceasta a făcut-o Luceafărul cel ce răsărea odinioară, care s-a prăbuşit şi a devenit satana.
Tot astfel şi noi, de vreme ce am îmbrăcat schima îngerească, oare nu suntem datori să şi petrecem îngereşte? Cum ni se va socoti îngerească petrecerea noastră, când vedem între noi grăire-împotrivă, cârtire, dorinţa de a birui în cuvânt, voie proprie, vrăjmăşie şi ce este mai rău decât toate neascultare? Oare nu veţi face astfel cele potrivnice celor sfătuite de smerenia mea? Şi nu vă veţi aduna astfel mai mult păcat, potrivit cuvântului scripturistic, când lucraţi cele potrivnice? Căci spune că „sluga care a ştiut, dar nu a făcut, va fi bătută mult”, adică va fi pedepsită aspru cu multe şi cumplite răni şi pedepse.
Să ne temem, fiilor, de neascultarea faţă de poveţe, căci pentru fiecare abatere călcare şi neascultare se primeşte negreşit pedeapsă. De aceea să ne nevoim către împlinirea lor. Şi să fiţi încredinţaţi că veţi primi, aşa cum vi s-a vestit de mai înainte, cununa cea neveştejită a dragostei şi a ascultării, atunci când Iisus Hristos, Puitorul de nevoinţă, va împărţi răsplăţile şi cununile.
Mă rog ca Stăpâna lumii, Apărătoarea cea nebiruită creştinilor, să vă învrednicească, prin mijlocirile ei şi ale tuturor Sfinţilor, să primiţi cununa cea neveştejită a slavei celei veşnice.
3* Fiul meu, să alungi gândurile cele rele pe care ţi le aduce diavolul, împingându-te spre învoire Mai ales pe cele de ură asupra fratelui să nu le primeşti nicidecum, fiindcă au ca scop să-ţi răpească cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Şi dacă vor izbuti aceasta, au câştigat în întregime sufletul tău. Şi atunci când vom pierde dragostea, pe Dumnezeu îl vom pierde, fiindcă Dumnezeu este Dragoste şi cel ce petrece în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el. Ce altceva ne mai rămâne pentru dobândirea mântuirii? Căci aşa cum spune Apostolul Ioan: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”, „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”.
Fiul meu, să nu primeşti deloc gândurile de ură împotriva fratelui, ci alungă-le îndată şi rosteşte Rugăciunea lui Iisus sau spune satanei: „Cu cât tu, diavole, îmi vei aduce gânduri de ură împotriva fratelui, cu atât eu îi voi iubi pe fraţii mei, fiindcă am poruncă de la Hristos al meu. Şi nu numai că îi voi iubi, ci mă voi şi jertfi pentru ei, aşa cum şi Hristos S-a jertfit pentru mine, ticălosul”. Şi îndată să îmbrăţişezi lucrurile pentru care îţi aduce ură şi să spui: „Ia vezi, diavole pizmătăreţ, cât de mult îi iubesc! Voi muri pentru ei”. Făcând astfel, şi Dumnezeu văzând buna ta intenţie şi felul în care înfrunţi ispita, pentru a-l birui pe diavol, îndată va veni în ajutorul tău şi te va izbăvi.
4. Mă rog Preabunului Dumnezeu să trimită pe Preasfântul Său Duh, precum odinioară Sfinţilor Săi Apostoli, să vă lumineze ca să mergeţi cu lesnire pe mult-ostenitoarea cale a mântuirii. „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui (întru dragoste) fraţii împreună”. Nu există lucru mai frumos ca o obşte plină de dragostea cea după Dumnezeu. Toate bucură, toate sunt pline de frumuseţe. Sus în Cer, acolo unde dragostea este nesfârşită, Dumnezeu Se bucură împreună cu Puterile îngereşti.
„Iubiţi-vă unii pe alţii, precum şi Eu v am iubit pe voi” „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii".
O, dragoste, eu adevărat fericită este inima celui care te are, căci în dragoste găseşti toate cele bune: smerenie, bucurie, bunătate, îngăduinţă, luminare şi celelalte!
Calea cea frumoasă a dragostei este fără osteneală şi întru dragoste nu este prihană sau pată, şi conştiinţa mărturiseşte că sufletul are îndrăznire la Dumnezeu. Dar când nu există dragoste, atunci sufletul nu are îndrăznire la rugăciune, ci este parcă biruit şi nu-şi poate ridica capul, fiindcă este mustrat de conştiinţă pentru faptul că nu iubeşte aşa cum Dumnezeu îl iubeşte pe el. Şi astfel încalcă porunca lui Dumnezeu.
Dacă nu-l iubim pe fratele nostru pe care îl vedem, cum vom iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vedem? Cel care are dragoste adevărată II are pe Dumnezeu, iar cel care nu are dragoste nu-L are pe Dumnezeu întru sine.
„Ai văzut pe fratele tău, ai văzut pe Dumnezeu” şi „de la aproapele tău vine mântuirea”, spun Sfinţii Părinţi.
Cuvioşii din vechime păşeau fără de osteneală pe calea mântuirii, fiindcă pe toate le jertfeau ca să nu cadă din dragoste. Dragostea era scopul vieţii lor. Calea noastră este plină de spini, pentru că ne lipseşte dragostea De aceea, atunci când păşim pe această cale sângerăm mereu. Zidurile casei se clatină atunci când nu întărim bine temelia dragostei.
5* Sileşte-te, fiul meu, pentru sufletul tău! Sileşte-te să-i odihneşti pe fraţii tăi şi Dumnezeu te va odihni pe tine şi îţi va da Harul Său!
Fă răbdare! Fă ascultare! Fă-te gunoiul tuturor şi te va lumina Domnul!
Cel care are mai multă smerenie, acela este mai mare. Dumnezeu dă Har celui care are frica Lui şi se supune tuturor ca un copil mic şi caută neîncetat voia cea sfântă a Domnului. Niciodată nu caută să se facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu şi a celorlalţi. întotdeauna spune: „Cum vreţi, cum ştiţi mai bine”. Nu-şi spune părerea sa, fiindcă se socoteşte mai mic decât toţi. Atunci când i se spune să facă ceva, el este întotdeauna binevoitor şi spune: „Să fie binecuvântat!”.
Aşadar, fiul meu, acestea să le faci şi tu, iar demonii vor fugi departe şi nu se vor mai apropia. Mult se tem atunci când văd smerenie, ascultare şi dragoste către toţi.
6. Tu, fiul meu, fă-ţi datoria! Dacă ceilalţi nu fac ascultare, lasă-i la Dumnezeu şi linişteşte-te. Este invidia diavolului, fiul meu. Oare diavolul în munţi va merge? El se duce acolo unde sunt oameni care se nevoiesc pentru a se mântui. Şi fiindcă şi noi vrem să ne mântuim, ne zăpăceşte fără să ne dăm seama.
Ridică, fiul meu, greutatea fraţilor. Dumnezeu răsplăteşte cu dreptate fiecăruia. Va veni timpul când vei vedea cât de mult îţi va da pentru osteneala pe care ai făcut-o pentru atâtea suflete. Osteneşte-te în această lume; ajută şi niciodată nu vei fi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Acum semeni, dar va veni vremea când vei secera. Roagă-te ca să te întărească Dumnezeu întru răbdare, să-ţi dea discernământ, luminare şi celelalte. Eu mă rog neîncetat pentru tine, însă nu am îndrăznire la Dumnezeu şi de aceea rugăciunea mea nu aduce roadă.
Cugetă la cât de mult au suferit Părinţii ca să-i mântuiască pe alţii. Nu este un lucru neînsemnat. Tu îi ajuţi pe ceilalţi, de aceea pe tine se va răzbuna vrăjmaşul; pentru aceasta îţi aduce şi întristare. Aşadar, întăreşte-te întru răbdare şi cu bărbăţie să zici: „Voi muri în luptă, ajutându-i pe fraţi să se mântuiască, şi Dumnezeu nu mă va lăsa să mă pierd, de vreme ce pentru dragoste o fac”.
Da, astfel să faci şi vei vedea câtă putere şi bucurie vei primi în luptă. Căci nerăbdarea, lipsa de nădejde şi descurajarea îl lipsesc pe om de Harul lui Dumnezeu, iar omul greşeşte, atribuindu-le greutăţilor pe care le poartă. Dar curajul, jertfa, bărbăţia, credinţa în Dumnezeu aduc Harul lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să-ţi întărească nervii cei duhovniceşti spre a lupta cu puteri noi.
7• Rămâneţi întru legătura dragostei celei frăţeşti, fiindcă dragostea este începutul şi sfârşitul, temelia tuturor virtuţilor. în dragostea cea pentru Dumnezeu şi aproapele „se cuprind toată legea şi Proorocii”. Fără dragoste suntem chimval răsunător, un zero rotunjit. După Sfântul Apostol Pavel, chiar dacă am da trupul să fie ars pentru Hristos şi toată avuţia noastră am împărţi-o şi în toată viaţa am face nevoinţă aspră pentru Hristos, dar dragoste nu avem, nimic nu am izbândit. Aşadar să ne îngrijim cu toată puterea a păstra dragostea întreolaltă, pentru ca puţinele noastre lucrări să fie binecuvântate de Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor noastre.
8* Imi scrii, fiul meu, pentru cineva care te-a amărât şi tu l-ai blestemat. Nu, fiul meu, să nu blestemi pe nici un om, oricât rău ţi-ar face. Hristos ne spune să iubim pe vrăjmaşii noştri, cum vom spune noi, oare, vreun cuvânt rău? Cere lui Dumnezeu să te ierte şi în continuare să-l iubeşti ca pe fratele tău, chiar dacă tu nu eşti de acord cu
el. Hristos pe Cruce fiind, nu i-a iertat pe cei care L-au răstignit? Oare noi nu vom face la fel? Da, fiul meu, trebuie să-i iubim pe toţi, chiar dacă ei nu ne iubesc. Aceasta este socoteala lor.
9« Fiul meu, întotdeauna trebuie să-l îndreptăţeşti pe fratele tău şi să te osândeşti pe tine însuţi. Niciodată să nu îndreptăţeşti faptele tale, ci învaţă să spui „iertaţi” şi smerenia se va sălăşlui întru tine. Fă răbdare şi treci cu vederea greşelile fratelui tău, amintindu-ţi de îndelungă-răbdarea lui Dumnezeu faţă de greşelile tale. Iubeşte precum şi Iisus te iubeşte şi aşa cum doreşti şi tu să te iubească ceilalţi. Păstrează tăcerea, rugăciunea neîncetată şi osândirea de sine şi atunci vei vedea câtă umilinţă şi lacrimi şi bucurie vei simţi. Dacă însă nu le ţii, adică le neglijezi, atunci răceala şi uscăciunea vor înlocui cele de mai sus.
Iubeşte-i pe fraţi şi dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputinţelor tale, tu te vei nesocoti întru toate şi îi vei iubi pe toţi. Dragostea te va păzi de toate păcatele.
In afara de tine însuţi să nu cugeţi nimic, ci să te prihăneşti neîncetat, căci aceasta este calea cea mai bună.
10 • Fie ca sufletul vostru să se însănătoşească mai mult, căci atunci când sufletul este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici bolile, nicigândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru sine, nu se sminteşte, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează greşelile lui, întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt şi astfel se izbăveşte de gânduri şi mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu cârteşte, nu grăieşte-împotrivă, nu şopteşte, nu face neascultare, nu-şi face voia proprie şi toate celelalte care aduc sănătate sufletului. Această sănătate o cer de la voi, pe aceasta vă sfătuiesc şi mă rog s-o dobândiţi.
Epistolă către un creştin nevoitor
11« Rabdă pe cel care te mâhneşte şi îţi pricinuieşte sminteli; rabdă cu bucurie. Roagă-te pentru el în fiecare zi, străduieşte-te în fiecare zi să-i faci bine, să-l lauzi, să-i vorbeşti cu dragoste şi Dumnezeu va face minunea şi se va îndrepta. Hristos Se va slăvi, iar diavolul, cel care pricinuieşte smintelile, va crăpa. Sileşte-te să tai mai ales minciuna şi osândirea. Canonul tău este să faci în fiecare zi un şirag de metanii pentru cel care te urăşte, pentru ca Dumnezeu să-l lumineze şi să-l aducă la pocăinţă. Timp de o lună de zile să faci în fiecare zi câte zece metanii.
Dacă această persoană face ceva împotriva ta, tu să treci cu vederea şi să faci răbdare. Să preferi să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii lovit şi să nu loveşti. Iar când pe acestea le vei face, Fiul lui Dumnezeu Se va sălăşlui în sufletul tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Luptă lupta cea bună, treci cu vederea faptele acestei persoane, precum şi Hristos a trecut cu vederea păcatele tale.
A doua epistolă
M-am bucurat când am aflat că te sileşti săbiruieşti în felul tău pe acel om care atât de mult te hăituieşte. Da, fiul meu, dragostea pe toate le biruieşte. Dragostea să o cauţi, smerenia, curăţia. Să faci un şirag de metanii pentru acest om şi Hristos îl va lumina. Diavolul le face pe toate. Când Hristos îl va alunga, acel om va deveni mieluşel.
12 • Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea nu sunt fapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu. Tu eşti afierosit lui Dumnezeu şi trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.
Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se amărăşte foarte mult. îngerii care te văd, întristaţi vor spune: „Dar ce are acesta de se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” In timp ce atunci când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe Dumnezeu, Care dă Harul Său omului şi biruieşte pe diavol.
13 • Te rog, fiul meu, sileşte-te spre păzirea dragostei frăţeşti. Monahul fără dragoste este mort sufleteşte. Să nu judeci pe nimeni, să nu grăieşti cele de prisos, cele vătămătoare, cele care nu se potrivesc unui monah.
Pentru ce, fiul meu, ai părăsit lumea? Oare nu ca să te sfinţeşti? Oare nu pentru a dobândi dragostea cea curată după Dumnezeu? Când cârteşti şi îi judeci pe mai-marii tăi, împlineşti scopul plecării taie din lume? Oare până când te va înşela diavolul şi nu vei pune început de pocăinţă şi îndreptare? Timpul trece şi sfârşitul se apropie. Să ne silim acum, toate se îndreaptă acum. Mai târziu ne vom lovi capul, însă fără nici un folos.
14 • Ne aflăm în ajunul Bobotezei. O, cât de mult po- gorâmânt! Gol intră în repejunile Iordanului. Cine? Cel care este Cuvântul Născătorului Celui fără de început, al Celui care mai demult a spus: „Să fie!” Şi iată că toate au stat înaintea Lui! Gol pentru a ne dărui nouă celor dezgoliţi înfierea.
Iordanul văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Cel fără de trup întrupat, s-a spăimântat şi şi-a întors repejunile sale înapoi. Botezătorul Ioan s-a înfricoşat şi el. Cum să boteze robul pe Stăpânul? Cum să lumineze sfeşnicul pe Lumină? Care Lumină? Acea Lumină fericită, cea în Trei luminători, care „luminează pe tot omul ce vine în lume”.
Părintele Cel fără de început dă mărturie pentru Fiul Său Cel fără de început, pe când Mângâietorul vine în chip de porumbel şi stă pe capul lui Iisus, „adeverind întărirea cuvântului”.
Saltă şi se veseleşte sufletul fiecărui creştin înaintea măreţiei Tainei dumnezeieştii Arătări. O, ce Părinte iubitor de fii avem! A fost trecută cu vederea şi uitată această inimă a lui Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte pe om! Căci strigă prin proorocul: „Oare va uita femeia pe pruncul său? Sau nu-i va fi milă de fiii pânte- celui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul”. „Că de vreme ce fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu mult mai vârtos fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui”.
O, câtă mângâiere dau cuvintele Apostolului Pavel sufletului care de curând s-a pocăit! Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.
Când Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, îşi săvârşea nebunia sa în mijlocul Constantinopolului, o femeie temătoare de Dumnezeu, ai cărei ochi sufleteşti erau deschişi, l-a văzut în extaz pe fericitul Andrei strălucind mai mult decât soarele, iar oamenii îl loveau, îl scuipau, îl chinuiau şi demonii se bucurau fiindcă aveau să-i judece în ceasul morţii lor pentru că îl băteau şi-l chinuiau în tot chipul pe Sfântul lui Dumnezeu. Dar Sfântul a spus demonilor: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu să nu le socotească păcatul celor care mă lovesc şi mă chinuiesc”.
Atunci a văzut Varvara, căci aşa se numea femeia, că s-a deschis Cerul şi s-a pogorât un porumbel mare având o floare în cioc şi aşezându-se pe capul fericitului Andrei, a spus: „Primeşte această ramură înflorită pe care ţi-o trimite Părintele Luminilor, pentru că arăţi îndurare faţă de cel care te loveşte, aşa cum şi El este îndurat”. Atunci porumbelul a fost înconjurat de nenumărate păsărele care cântau cântări cereşti, spre desfătarea acelui fericit suflet, care pentru Hristos suferea atât de mult.
Peste puţin acea vedenie a luat sfârşit şi fericitul s-a apropiat de Varvara, căci cunoscuse în duh despre vedenia ei, şi i-a spus: „Păzeşte, Varvara, această taină atât timp cât voi fi în viaţă, până ce mă voi muta în locul cortului celui minunat”.
Sufletul îndurat se aseamănă lui Dumnezeu şi multă este îndrăznirea ce o câştigă către El.
Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa! Amin.
15 • Aşa cum Dumnezeu este îndurat şi iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori să ne asemănăm Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.
Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.
16 • Mare este cinstea ce ni s-a dat, deşi suntem nevrednici, şi anume aceea de a sluji la lucrarea de mântuire a sufletelor, ca nişte mădulare ale Sale, amintin- du-ne că dacă alţii nu şi-ar fi jertfit viaţa - Apostolii şi ceilalţi - de dragul nostru, noi nu am fi fost acum fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai bunătăţilor cereşti. Aşadar, tot ce putem face, să facem. Iar lucrarea o va desăvârşi Cel care are puterea de a o desăvârşi.
Aduceţi-vă aminte de vremea catacombelor, de felul în care se nevoiau primii creştini. Cu câtă dragoste jertfeau tot ce firea le dăruise mai plăcut, atunci când datoria de creştini îi chema. Iar, în cele din urmă, această jertfă le aducea slava cea veşnică.
Ah, noi nu suntem vrednici şi, din nefericire, pe toate le pierdem datorită puţinătăţii de credinţă - primul fiind eu -, dar nădăjduim că mila Domnului ne va întări, ca să purtăm şi noi cu smerenie o mică cruce, spre mângâierea noastră.
17 • Fiul meu, să ai dragoste către fraţii tăi! Alungă de la tine dorinţa de a birui în cuvânt, care alungă harul mângâierii şi îl înlocuieşte cu amărăciune şi ură. Slăveşte pe Dumnezeu întru dragoste. „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.
Ce este mai frumos decât dragostea între fraţi? Dar semănătorul cel rău, aruncă cu vicleşug sămânţa de neghină şi astfel secerăm şi invidie şi răceală.
Pentru aceasta priveghează, fiule, să nu pierzi timpul preţios cu gânduri nestatornice, ca nu cumva să vină Domnul şi să ne găsească goi şi astfel să fim încuiaţi afară de împărăţie.
Smereşte-te, osândeşte-te neîncetat pe tine însuţi. Să nu te îndreptăţeşti, ci aruncă greşeala asupra ta.
18 • Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi pe Dumnezeu îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura Duhului Sfânt! îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau în preajmă. „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.
19 • Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui, şi ia aminte să nu se sălăşluiască în sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului, este fericit. Se asemănă lui Hristos, Care atunci când scotea demoni din oameni, evreii îl judecau, zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”.
Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos îi spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice „Cu adevărat demoni mulţi am - căci fiecare patimă are şi demonul ei - şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui Dumnezeu.
20 • Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte. Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteala!
Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea oricărei situaţii şi veţi cunoaşte mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.
Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare nici pricopseală nu va avea vreodată.
Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este aşa, vă rămâne numai să faceţi răbdare, aşa cum vrea Hristos.
21 • Domnul va osândi în focul cel veşnic pe pricinuitorii de sminteli. Iubiţi-vă unii pe alţii cu sinceritate, nu formal şi cu prefăcătorie, ci cu profunzime duhovnicească. Hristos atât de mult ne-a iubit, astfel încât această pildă sfântă a Sa să ni se facă de a ne iubi şi noi astfel unii pe alţii.
Dacă nu avem dragoste pentru lucrare - nu doar cuvinte goale -, în zadar ne ostenim în nevoinţă, căci lovim aerul şi ne îndepărtăm de la scopul nostru. Să nu ne înşelăm crezând că ne vom mântui trecând cu vederea virtutea de temelie a ascultării. Dacă nu ne va caracteriza dragostea cea curată a lui Hristos, în zadar alergăm şi atunci se pierde orice nădejde de mântuire.
22 • La întrebarea ta, frate în Hristos, dacă trebuie să-l îndreptăm pe aproapele nostru - care este nemulţumitor, nedrept etc. - sau să nu facem aceasta de dragul răbdării, îţi răspund: dacă crezi că în urma sfatului fratele se va folosi, atunci să o facem, căutând folosul fratelui mai mult decât pe al nostru şi împlinind astfel cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Dacă însă crezi că nici un folos nu va primi din sfătuire, atunci să alegi folosul tău, răbdând şi nemulţumirea şi nedreptatea fratelui.
23 • Cu răbdare şi mulţumire să slujeşti în ascultarea ta. Să cugeţi că slujeşti îngeri şi nu oameni.
Slujeşte-i pe fraţi cu dragoste, aşa cum îi şi iubeşti. Străduieşte-te să nu întristezi pe nici un frate, ca să nu piardă sufletul tău îndrăznirea cea către Dumnezeu. Tu să slujeşti ca un rob pentru dragostea lui Hristos. Să te socoteşti pe tine însuţi ultimul dintre fraţi. Smereşte-te şi vei vedea Harul pe care ţi-l va da Domnul slavei.
24 • Dragostea cea adevărată către fratele are caracteristicile care o deosebesc, adică atunci când nu judecăm pe fraţi, nu-i prihănim, când trecem cu vederea greşelile lor cele mici şi le răbdăm ca fiind ale noastre, îndreptăţindu-i întotdeauna pe ceilalţi, atunci când nu invidiem, nu ne bucurăm de greşelile lor, ci mai degrabă ne veselim pentru cele bune ale lor şi ne rugăm pentru ei. Din cele de mai sus se vădeşte dacă dragostea noastră către fraţi este curată. Atunci cu adevărat bună şi vese- litoare este petrecerea cea împreună cu fraţii.
Siliţi-vă, fiii mei, ca să dobândiţi o astfel de dragoste, căci această dragoste strălucită şi vrednică de Ceruri vă va face fii ai lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dragoste este, iar cel ce rămâne în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el.
Dar pentru a dobândi această dragoste minunată trebuie să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeul dragostei ca să ne-o dea.
Numele lui Dumnezeu pomenit neîncetat prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” are întru sine viaţă veşnică, iar viaţa veşnică este Dumnezeul dragostei. Prin urmare cel care se roagă cu această rugăciune dobândeşte dragostea curată, cea după Dumnezeu.
Aşadar, înainte! Iată mijlocul şi modul pentru a dobândi dragostea. Prindeţi curaj şi înaintaţi în luptă cu bărbăţie! Rostiţi neîncetat Rugăciunea, cu gura sau cu mintea! Mai de folos este cu gura în timpul zilei, din pricina răspândirii minţii la lucrare.
Avva Efrem Filotheitul
Dacă această persoană face ceva împotriva ta, tu să treci cu vederea şi să faci răbdare. Să preferi să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii lovit şi să nu loveşti. Iar când pe acestea le vei face, Fiul lui Dumnezeu Se va sălăşlui în sufletul tău împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Luptă lupta cea bună, treci cu vederea faptele acestei persoane, precum şi Hristos a trecut cu vederea păcatele tale.
A doua epistolă
M-am bucurat când am aflat că te sileşti săbiruieşti în felul tău pe acel om care atât de mult te hăituieşte. Da, fiul meu, dragostea pe toate le biruieşte. Dragostea să o cauţi, smerenia, curăţia. Să faci un şirag de metanii pentru acest om şi Hristos îl va lumina. Diavolul le face pe toate. Când Hristos îl va alunga, acel om va deveni mieluşel.
12 • Să-l suporţi pe fratele tău cu toate ale lui. Să te caracterizeze respectul faţă de ceilalţi. Pentru Numele lui Dumnezeu, să nu ocărăşti, să nu osândeşti, căci acestea nu sunt fapte de monah, ci de mirean care se află departe de Dumnezeu. Tu eşti afierosit lui Dumnezeu şi trebuie să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Aceasta să te povăţuiască în purtarea ta faţă de ceilalţi.
Când ocărăşti şi mai faci şi alte rele, să ştii că faci voia diavolului şi Dumnezeu Se amărăşte foarte mult. îngerii care te văd, întristaţi vor spune: „Dar ce are acesta de se luptă? Nu se gândeşte la porunca lui Dumnezeu, la dragoste?” In timp ce atunci când te văd jertfindu-te pentru dragostea lui Hristos, se bucură şi slăvesc pe Dumnezeu, Care dă Harul Său omului şi biruieşte pe diavol.
13 • Te rog, fiul meu, sileşte-te spre păzirea dragostei frăţeşti. Monahul fără dragoste este mort sufleteşte. Să nu judeci pe nimeni, să nu grăieşti cele de prisos, cele vătămătoare, cele care nu se potrivesc unui monah.
Pentru ce, fiul meu, ai părăsit lumea? Oare nu ca să te sfinţeşti? Oare nu pentru a dobândi dragostea cea curată după Dumnezeu? Când cârteşti şi îi judeci pe mai-marii tăi, împlineşti scopul plecării taie din lume? Oare până când te va înşela diavolul şi nu vei pune început de pocăinţă şi îndreptare? Timpul trece şi sfârşitul se apropie. Să ne silim acum, toate se îndreaptă acum. Mai târziu ne vom lovi capul, însă fără nici un folos.
14 • Ne aflăm în ajunul Bobotezei. O, cât de mult po- gorâmânt! Gol intră în repejunile Iordanului. Cine? Cel care este Cuvântul Născătorului Celui fără de început, al Celui care mai demult a spus: „Să fie!” Şi iată că toate au stat înaintea Lui! Gol pentru a ne dărui nouă celor dezgoliţi înfierea.
Iordanul văzând pe Cel nevăzut în chip văzut, pe Cel fără de trup întrupat, s-a spăimântat şi şi-a întors repejunile sale înapoi. Botezătorul Ioan s-a înfricoşat şi el. Cum să boteze robul pe Stăpânul? Cum să lumineze sfeşnicul pe Lumină? Care Lumină? Acea Lumină fericită, cea în Trei luminători, care „luminează pe tot omul ce vine în lume”.
Părintele Cel fără de început dă mărturie pentru Fiul Său Cel fără de început, pe când Mângâietorul vine în chip de porumbel şi stă pe capul lui Iisus, „adeverind întărirea cuvântului”.
Saltă şi se veseleşte sufletul fiecărui creştin înaintea măreţiei Tainei dumnezeieştii Arătări. O, ce Părinte iubitor de fii avem! A fost trecută cu vederea şi uitată această inimă a lui Dumnezeu, care atât de mult îl iubeşte pe om! Căci strigă prin proorocul: „Oare va uita femeia pe pruncul său? Sau nu-i va fi milă de fiii pânte- celui său? Că de va şi uita femeia pe aceştia, dar Eu nu te voi uita pe tine, zice Domnul”. „Că de vreme ce fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat prin moartea Fiului Său, cu mult mai vârtos fiind împăcaţi, ne vom mântui prin viaţa Lui”.
O, câtă mângâiere dau cuvintele Apostolului Pavel sufletului care de curând s-a pocăit! Multă îndrăznire la Dumnezeu are acel suflet care se îndură de aproapele şi pătimeşte împreună cu el, arătând aceasta în faptă şi în cuvânt.
Când Sfântul Andrei, cel nebun pentru Hristos, îşi săvârşea nebunia sa în mijlocul Constantinopolului, o femeie temătoare de Dumnezeu, ai cărei ochi sufleteşti erau deschişi, l-a văzut în extaz pe fericitul Andrei strălucind mai mult decât soarele, iar oamenii îl loveau, îl scuipau, îl chinuiau şi demonii se bucurau fiindcă aveau să-i judece în ceasul morţii lor pentru că îl băteau şi-l chinuiau în tot chipul pe Sfântul lui Dumnezeu. Dar Sfântul a spus demonilor: „Eu L-am rugat pe Dumnezeu să nu le socotească păcatul celor care mă lovesc şi mă chinuiesc”.
Atunci a văzut Varvara, căci aşa se numea femeia, că s-a deschis Cerul şi s-a pogorât un porumbel mare având o floare în cioc şi aşezându-se pe capul fericitului Andrei, a spus: „Primeşte această ramură înflorită pe care ţi-o trimite Părintele Luminilor, pentru că arăţi îndurare faţă de cel care te loveşte, aşa cum şi El este îndurat”. Atunci porumbelul a fost înconjurat de nenumărate păsărele care cântau cântări cereşti, spre desfătarea acelui fericit suflet, care pentru Hristos suferea atât de mult.
Peste puţin acea vedenie a luat sfârşit şi fericitul s-a apropiat de Varvara, căci cunoscuse în duh despre vedenia ei, şi i-a spus: „Păzeşte, Varvara, această taină atât timp cât voi fi în viaţă, până ce mă voi muta în locul cortului celui minunat”.
Sufletul îndurat se aseamănă lui Dumnezeu şi multă este îndrăznirea ce o câştigă către El.
Fie ca Dumnezeu să ne dea inimă plină de îndurare, pentru ca atunci când vom ieşi din această viaţă să aflăm şi noi îndurările lui Dumnezeu, mila şi dragostea Sa! Amin.
15 • Aşa cum Dumnezeu este îndurat şi iartă pe toţi, tot astfel şi noi suntem datori să ne asemănăm Stăpânului şi să iertăm din inimă pe cei care ne greşesc. Căci aşa cum copilul moşteneşte caracterul părinţilor săi, tot astfel şi noi datori suntem să ne asemănăm Sfântului nostru Părinte, Dumnezeu.
Să răbdăm pe cei care ne întristează, căci şi Hristos a răbdat din dragoste pentru noi nenumărate ocări de la cei păcătoşi.
16 • Mare este cinstea ce ni s-a dat, deşi suntem nevrednici, şi anume aceea de a sluji la lucrarea de mântuire a sufletelor, ca nişte mădulare ale Sale, amintin- du-ne că dacă alţii nu şi-ar fi jertfit viaţa - Apostolii şi ceilalţi - de dragul nostru, noi nu am fi fost acum fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai bunătăţilor cereşti. Aşadar, tot ce putem face, să facem. Iar lucrarea o va desăvârşi Cel care are puterea de a o desăvârşi.
Aduceţi-vă aminte de vremea catacombelor, de felul în care se nevoiau primii creştini. Cu câtă dragoste jertfeau tot ce firea le dăruise mai plăcut, atunci când datoria de creştini îi chema. Iar, în cele din urmă, această jertfă le aducea slava cea veşnică.
Ah, noi nu suntem vrednici şi, din nefericire, pe toate le pierdem datorită puţinătăţii de credinţă - primul fiind eu -, dar nădăjduim că mila Domnului ne va întări, ca să purtăm şi noi cu smerenie o mică cruce, spre mângâierea noastră.
17 • Fiul meu, să ai dragoste către fraţii tăi! Alungă de la tine dorinţa de a birui în cuvânt, care alungă harul mângâierii şi îl înlocuieşte cu amărăciune şi ură. Slăveşte pe Dumnezeu întru dragoste. „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.
Ce este mai frumos decât dragostea între fraţi? Dar semănătorul cel rău, aruncă cu vicleşug sămânţa de neghină şi astfel secerăm şi invidie şi răceală.
Pentru aceasta priveghează, fiule, să nu pierzi timpul preţios cu gânduri nestatornice, ca nu cumva să vină Domnul şi să ne găsească goi şi astfel să fim încuiaţi afară de împărăţie.
Smereşte-te, osândeşte-te neîncetat pe tine însuţi. Să nu te îndreptăţeşti, ci aruncă greşeala asupra ta.
18 • Rămâneţi întru dragostea cea întreolaltă, iar aceasta va fi dovadă neclintită că şi pe Dumnezeu îl iubiţi. Nu vă amărâţi unii pe alţii, căci aceasta este o purtare cu totul nepotrivită pentru cei care, miluiţi fiind de Dumnezeu, au părăsit lumea şi au îmbrăcat haina pocăinţei. Nu întristaţi Duhul Sfânt cu gânduri necuvioase, cu gânduri de invidie şi răceală sufletească. Da, fiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii, potrivit poruncii dumnezeieşti. Fugiţi ca de foc de răceala dintre voi, ca să păstraţi căldura Duhului Sfânt! îngrijiţi-vă de dragostea cea după Dumnezeu, cea dătătoare de viaţă, ca să străluciţi icoana sufletului vostru şi să se bucure îngerii care vă stau în preajmă. „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.
19 • Cel care rabdă în tăcere cuvintele fratelui, şi ia aminte să nu se sălăşluiască în sufletul său ura, osândirea sau ţinerea de minte a răului, este fericit. Se asemănă lui Hristos, Care atunci când scotea demoni din oameni, evreii îl judecau, zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” şi „Demon ai. Cine poate să Te asculte?”.
Vezi, fiul meu, că şi lui Hristos îi spuneau astfel? Pentru aceasta nu te mâhni. Dacă vei face răbdare, dacă te vei smeri şi vei zice „Cu adevărat demoni mulţi am - căci fiecare patimă are şi demonul ei - şi sunt aşa cum spune fratele meu, ba încă şi mai rău” şi te vei strădui să-l iubeşti, să te supui lui, atunci va veni ziua când te vei slobozi de patimi şi va împărăţi Hristos în inima ta şi-ţi va da negrăita pace a lui Dumnezeu.
20 • Nu stricaţi dragostea cea mântuitoare pentru lucruri de nimic! Nu vă bănuiţi unul pe altul şi astfel să creaţi stări rele înlăuntrul vostru, care vă vatămă sufleteşte. Temeţi-vă de judecata lui Dumnezeu! Vai de acela de la care vine sminteala!
Nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă, ci mai degrabă aruncaţi asupra voastră greutatea oricărei situaţii şi veţi cunoaşte mult folos înlăuntrul sufletului vostru. Iar dacă vă veţi îndreptăţi faptele voastre şi veţi osândi pe fratele vostru, mâhnirea şi întristarea nu vă vor lipsi niciodată, ca răsplată a călcării de poruncă.
Monahul fără prihănirea de sine nu valorează nici măcar un bănuţ; şi prin urmare nici pricopseală nu va avea vreodată.
Ceea ce vă spune stareţul să consideraţi că este voia lui Dumnezeu şi că Domnul vorbeşte prin gura sa. Şi atunci când veţi crede că este aşa, vă rămâne numai să faceţi răbdare, aşa cum vrea Hristos.
21 • Domnul va osândi în focul cel veşnic pe pricinuitorii de sminteli. Iubiţi-vă unii pe alţii cu sinceritate, nu formal şi cu prefăcătorie, ci cu profunzime duhovnicească. Hristos atât de mult ne-a iubit, astfel încât această pildă sfântă a Sa să ni se facă de a ne iubi şi noi astfel unii pe alţii.
Dacă nu avem dragoste pentru lucrare - nu doar cuvinte goale -, în zadar ne ostenim în nevoinţă, căci lovim aerul şi ne îndepărtăm de la scopul nostru. Să nu ne înşelăm crezând că ne vom mântui trecând cu vederea virtutea de temelie a ascultării. Dacă nu ne va caracteriza dragostea cea curată a lui Hristos, în zadar alergăm şi atunci se pierde orice nădejde de mântuire.
22 • La întrebarea ta, frate în Hristos, dacă trebuie să-l îndreptăm pe aproapele nostru - care este nemulţumitor, nedrept etc. - sau să nu facem aceasta de dragul răbdării, îţi răspund: dacă crezi că în urma sfatului fratele se va folosi, atunci să o facem, căutând folosul fratelui mai mult decât pe al nostru şi împlinind astfel cea mai mare dintre virtuţi, dragostea. Dacă însă crezi că nici un folos nu va primi din sfătuire, atunci să alegi folosul tău, răbdând şi nemulţumirea şi nedreptatea fratelui.
23 • Cu răbdare şi mulţumire să slujeşti în ascultarea ta. Să cugeţi că slujeşti îngeri şi nu oameni.
Slujeşte-i pe fraţi cu dragoste, aşa cum îi şi iubeşti. Străduieşte-te să nu întristezi pe nici un frate, ca să nu piardă sufletul tău îndrăznirea cea către Dumnezeu. Tu să slujeşti ca un rob pentru dragostea lui Hristos. Să te socoteşti pe tine însuţi ultimul dintre fraţi. Smereşte-te şi vei vedea Harul pe care ţi-l va da Domnul slavei.
24 • Dragostea cea adevărată către fratele are caracteristicile care o deosebesc, adică atunci când nu judecăm pe fraţi, nu-i prihănim, când trecem cu vederea greşelile lor cele mici şi le răbdăm ca fiind ale noastre, îndreptăţindu-i întotdeauna pe ceilalţi, atunci când nu invidiem, nu ne bucurăm de greşelile lor, ci mai degrabă ne veselim pentru cele bune ale lor şi ne rugăm pentru ei. Din cele de mai sus se vădeşte dacă dragostea noastră către fraţi este curată. Atunci cu adevărat bună şi vese- litoare este petrecerea cea împreună cu fraţii.
Siliţi-vă, fiii mei, ca să dobândiţi o astfel de dragoste, căci această dragoste strălucită şi vrednică de Ceruri vă va face fii ai lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dragoste este, iar cel ce rămâne în dragoste întru Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu întru el.
Dar pentru a dobândi această dragoste minunată trebuie să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeul dragostei ca să ne-o dea.
Numele lui Dumnezeu pomenit neîncetat prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” are întru sine viaţă veşnică, iar viaţa veşnică este Dumnezeul dragostei. Prin urmare cel care se roagă cu această rugăciune dobândeşte dragostea curată, cea după Dumnezeu.
Aşadar, înainte! Iată mijlocul şi modul pentru a dobândi dragostea. Prindeţi curaj şi înaintaţi în luptă cu bărbăţie! Rostiţi neîncetat Rugăciunea, cu gura sau cu mintea! Mai de folos este cu gura în timpul zilei, din pricina răspândirii minţii la lucrare.
Avva Efrem Filotheitul
miercuri, 14 noiembrie 2018
Tocana de vitel cu sos de bere
Tocana de vitel cu sos de bere
Ingrediente:1,5 kg.carne de vitel;2-3 cepe;2-3 morcovi;500grame ciuperci;foi dafin;cimbru;sare;piper;ulei de masline;1 litru bere;1 cana supa ;1 legatura patrunjel.
Mod de preparare:Intr-o craticioara groasa, cu capac,se prajeste in ulei,la foc iute,carnea tocata cubulete de 1,5-2 cm. Cand a prins culoare pe toate partile ,se scoate sa se scurga excesul de grasime,apoi in acelasi vas,se calesc ceapa,morcovul,ciupercile,dafinul,cimbrul,sarea si piperul pana cand legumele se inmoaie putin.Se adauga carnea ,se stinge cu supa,se fierbe aproximativ 30 de minute ,dupa care se adauga berea .Se acopera si se lasa la foc mic pana cand scade si capata consistenta unei tocane (1-1 1/2 ore) Se ia de pe foc si se amesteca cu patrunjel tocat
Ana Nica
* POFTA BUNA !
Ingrediente:1,5 kg.carne de vitel;2-3 cepe;2-3 morcovi;500grame ciuperci;foi dafin;cimbru;sare;piper;ulei de masline;1 litru bere;1 cana supa ;1 legatura patrunjel.
Mod de preparare:Intr-o craticioara groasa, cu capac,se prajeste in ulei,la foc iute,carnea tocata cubulete de 1,5-2 cm. Cand a prins culoare pe toate partile ,se scoate sa se scurga excesul de grasime,apoi in acelasi vas,se calesc ceapa,morcovul,ciupercile,dafinul,cimbrul,sarea si piperul pana cand legumele se inmoaie putin.Se adauga carnea ,se stinge cu supa,se fierbe aproximativ 30 de minute ,dupa care se adauga berea .Se acopera si se lasa la foc mic pana cand scade si capata consistenta unei tocane (1-1 1/2 ore) Se ia de pe foc si se amesteca cu patrunjel tocat
Ana Nica
* POFTA BUNA !
joi, 8 noiembrie 2018
Piept de pui cu ghimbir
Piept de pui cu ghimbir*Reteta delicioasa
Foto:Creative Commons
Ingrediente:700g piept de pui;o bucata ghimbir proaspat,4 catei de usturoi;3 rosii;2 linguri miere;un ardei iute rosu;zeama de la o lamaie;2 linguri de masline;sare;piper.
Mod de preparare: Pieptul de pui se taie bucati,se spala si se sterge cu un servet de bucatarie.Intr-o tigaie ,dupa ce s-a incins uleiul ,se caleste usturoiul zdrobit impreuna cu ghimbirul curatat si taiat marunt.Dupa ce s-au eliberat aromele ,se adauga bucatile de carne si ardeiul iute,taiat marunt.Cand carnea este prajita pe toate partile ,se pun rosiile curatate si maruntite si se stropeste totul cu zeama de lamaie .Se lasa la sortat 10 minute ,apoi se pune mierea ,sarea si piperul dupa gust .Pieptul de pui se mai lasa pe foc cateva minute ,pana cand scade sosul.Se serveste fierbinte,cu garnitura de orez.
Ana Nica
POFTA BUNA !
duminică, 4 noiembrie 2018
Sacele-Valea Paraului Mare/Valea Garcinului-Valea Garcinului Mic-Cabana Piatra Mare * muntii Piatra Mare
Sacele-Valea Paraului Mare/Valea Garcinului-Valea Garcinului Mic-Cabana Piatra Mare * muntii Piatra Mare
Distanta parcursa: 8.9 km
Diferenta de nivel cumulativa: 927 m
Panta medie: 6°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:
-Triunghi galbenObservatii: dificil iarna
Foto:Creative Commons
 |
| Sacele |
 |
| Cabana Piatra Mare |
 |
| Sacele-Panorama |
 |
| Valea Garcinului |
 |
| Cascada de pe Valea Sipoaia |
sâmbătă, 3 noiembrie 2018
Intalnirea cu dublura
 |
| Foto:Creative Commons |
Intalnirea cu dublura
Ce poate fi mai sinistru decat sa mergi pe strada si sa treci pe langa dublura ta? Desigur, excludem situatia in care ai un frate sau o sora geamana. Te vezi cu coada ochiului pe tine insuti si asta iti ridica parul maciuca. Se spune ca intalnirea cu dublura este un semn prevestitor care anunta moartea iminenta a persoanei in cauza. O poveste celebra a intalnirii cu dublura il are in centru pe Abraham Lincoln. In ziua in care acesta a fost ales presedinte a privit in oglinda si si-a vazut chipul oarecum dublat. Doi Abraham il priveau cu ochii sticlosi ai oglinzii. I-a povestit intamplarea sotiei sale si aceasta a prezis ca va mai prinde si un al doilea mandat dar ca la scurt timp isi va gasi sfarsitul. Ceea ce desigur, s-a si intamplat.
sâmbătă, 27 octombrie 2018
Decese stupide:Regele Carol al VII-lea al Frantei,ucis de pragul unei usi
Regele Carol al VII-lea al Franței, ucis de pragul unei uși
Foto: Creative Commons
Regele Carol al VII-lea al Franței deschide lista de regi și regine care au sfârșit în mod hilar. Carol al VII-lea a urcat pe tron la doar 13 ani și a domnit între 1483 și 1498. Domnia lui Carol a fost lipsită de incidente.
Așa cum era de așteptat de la un copil lipsit de experiență, Carol nu a manifestat prea mult interes față de politică. Pentru a-și păstra poziția, el a făcut numeroase concesii în fața monarhilor din țările vecine, concesii care au contribuit la îmbunătățirea relațiilor internaționale ale Franței.
Moartea lui Carol a fost, probabil, cel mai notabil eveniment al domniei sale și a avut loc… în timpul unui joc de tenis. Carol nu juca, ci era spectator la un meci ținut la Amboise. Intrând în arenă, Carol n-a observat o ușă foarte joasă și a intrat direct în ea, lovindu-se cu capul de prag.
Lovitura a fost puternică, dar regele și-a revenit inițial. După meci, însă, monarhul s-a simțit din ce în ce mai rău, iar în scurt timp a intrat în comă. Câteva ore mai târziu, regele Franței a decedat.
marți, 23 octombrie 2018
Inima
 |
| Foto:Creative Commons |
Inima
In răstimpul rugăciunii, omul trebuie să-şi adune mintea şi s-o închidă în cuvintele rugăciunii, trebuie, în fapt, să-şi despartă mintea-nous de raţiune, de patimi şi de mediul exterior şi, ca un fiu risipitor care şi-a venit întru sine, să se întoarcă la casa părintească, în inima sa. Spune Părintele Paisie:
„Problema nu este să spună cineva simplu Rugăciunea lui Iisus, numai ca să aibă mintea curată de gânduri, ci să lucreze «motoraşul», iar pe inimă s-o doară pentru ceea ce se roagă.
Inima este „motoraşul" duhovnicesc care trebuie să pornească şi să înceapă să se roage lui Dumnezeu cu căldură, cu durere şi dragoste. Inima, potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, este partea pătimi- toare a sufletului, alcătuită din puterea poftitoare şi cea mânioasă. Când mintea se îndepărtează de inimă, trage după sine şi puterea poftitoare, respectiv mânioasă a sufletului. Aşadar, când mintea-nous se întoarce în inimă, aduce cu sine înapoi şi aceste două puteri ale sufletului. îndrepteâză sufletul întreg spre dragostea de Dumnezeu şi de fraţi. Omul simte atunci săltarea inimii către Dumnezeu prin rugăciune. Spune Părintele Paisie:
„Mă rog să ţi se adune mintea în inimă. Dar ce înţelegem când spunem «inimă»? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom băga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem «să se adune mintea în inimă», înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul său pe Dumnezeu.
In întreaga Tradiţie patristică se vorbeşte despre curăţirea inimii şi însuşi Mântuitorul Hristos a învăţat despre aceasta în predica Fericirilor, când a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Inima se murdăreşte, se umple de necurăţie, când puterea poftitoare şi puterea mânioasă a sufletului, în loc să se îndrepte către Dumnezeu, se îndreaptă în chip pătimaş spre zidire, astfel luând naştere patimile.
Scopul vieţii duhovniceşti constă în curăţirea inimii, îndrepta- ea tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu. Când au loc aces- e amândouă strădanii, când, adică, omul îşi struneşte mintea şi ea e întoarce în inimă, dar, totodată, când îşi curăţeşte şi inima de pa- imi, atunci mintea este atrasă în acest loc şi se îndulceşte. Atunci centru minte este ca şi cum ar intra într-o cofetărie.
„In viaţa duhovnicească lucrul cel mai important este ca omul să-şi cureţe inima, astfel încât să-L primească pe Hristos şi să-şi ţină mintea în râu ca s-o îndulcească înlăuntrul inimii. Dacă mintea se va îndulci înlăuntrul inimii, nu va ma voi să plece; aşa cum pe un copilaş, de-l vei lăsa liber într-o cofetărie, nu va mai voi să iasă de acolo."
Mintea omului se adună în inimă prin trăirea vieţii celei întru Tristos. Hristos este centrul vieţii duhovniceşti. Omul îl iubeşte pe rîristos, se uneşte cu El, mai cu seamă prin Taina Dumnezeieştii Euharistii, şi atunci mintea nu se mai poate pleca spre cele zidite.
„Insă atunci când vrei să te rogi şi să te aduni, trebuie ca mintea ta să meargă la Hristos. In cazul acesta nu pleacă; dă apoi telegramă şi inimii, care se uneşte cu mintea."
„Dragostea pentru Dumnezeu adună mintea în inimă şi apoi omul «înnebuneşte».
Părinţii vorbesc despre durerea inimii. Nu este vorba despre durerea fizică a inimii, ci despre durerea duhovnicească. Când omul simte durere într-unul din mădularele trupului său, atunci mintea i se adună acolo. Tot astfel, când se gândeşte la iubirea lui Dumnezeu şi inima îi este cuprinsă de durere, mintea se adună în inimă şi nu mai poate pleca.
„Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă. Când o doare pe inimă? Când mă gândesc la binefacerile lui Dumnezeu şi la nerecunoştinţa mea, inima este străpunsă, o doare, iar mintea se îndreaptă acolo."
Când mintea iese din locul ei firesc, care este inima, atunci sufletul se preschimbă, adică toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu, iar aceasta înseamnă că se săvârşeşte o Dumnezeiască Liturghie lăuntrică. Coborârea minţii în inimă este cea a Preoţiei duhovnicesti spre începerea Dumnezeieştii Liturghii lăuntrice. Aceasta este adevărata prăznuire a sufletului. Spune Părintele Paisie:
„Ah, dacă va lucra inima, dacă se va schimba sufletul, va fi prăznuire! Ştiţi ce înseamnă prăznuire?"
Inima este „adâncă", de aceea Prorocul David vorbeşte despre „adâncimea inimii" [„inima adâncă"] (Psalmi 63:7). Mintea-nous coboară şi nu află hotar al adâncului unde să se oprească, căci acestea sunt taine şi se săvârşesc prin lucrarea Sfântului Duh, în iubirea lui Dumnezeu, care nu cunoaşte sfârşit. La coborârea în adânc, rugăciunea încetează şi începe vederea-lui-Dumnezeu. Starea este asemenea celei a unui copilaş în braţele mamei sale. Imaginea este una zidită, în parte exprimă starea despre care vorbim, însă unirea omului cu Dumnezeu, prin mijlocirea minţii ce se roagă în inimă, se află mai presus de orice comparaţie. Părintele Paisie scrie în chip revelator:
Mă pierdeam în rugăciune. Ştii ce înseamnă «mă pierdeam»? Mă afundam..., o afundare dulce...
- Gheronda, vreţi să spuneţi că pierdeaţi noţiunea locului şi a timpului?
- Da, mă pierdeam cu desăvârşire... Ca să mă gândesc la ceva, trebuia să opresc rugăciunea. Ştii ce înseamnă să te afunzi, să te afunzi...? Atunci nu mai vrei nimic, nu mai ceri nimic.
- Atunci spui numai «Doamne lisuse Hristoase, miluieştemă»?
- Nu mai spui nimic. Simţi dumnezeiasca căldură, dumnezeiasca dulceaţă. Se opreşte cu totul şi rugăciunea, pentru că mintea s-a unit cu Dumnezeu şi nu mai vrea sub nici un chip să plece de lângă El; atât de multă plăcere simte.
Când omul ajunge în această stare, rugăciunea încetează de la sine. Atunci se opreşte şi mintea din pricina prezenţei lui Dumnezeu, încetează să mai funcţioneze şi creierul, iar sufletul simte numai dulceaţa dumnezeieştii dragoste, a dumnezeieştii afecţiuni şi siguranţe, ca şi pruncul care nu cugetă nimic, ci numai se veseleşte în braţele maicii sale. Când copilul stă nemişcat în braţele maicii sale, vorbeşte? Este deja o unire, o comuniune. Bună este rugăciunea cu tăcere, dar mai bună este tăcerea cu tăcere: mintea lângă Hristos tăcând. ’’
Minunat în această lucrare sfântă este faptul că odată ce mintea omului simte dulceaţa dragostei dumnezeieşti, când simte ritmul şi mişcarea Dumnezeieştii Liturghii în bisericuţa inimii, se împărtăşeşte de această atmosferă şi slujirea cuvântătoare, a minţii-raţiune.
Slujirea noetică este rugăciunea minţii-nous n inimă, în vreme ce slujirea cuvântătoare este rugăciunea minţii-raţiune prin mijlocirea cântărilor şi a psalmilor. In stări mai înalte, acestea se pot petrece în acelaşi timp, cele două energii, noetică şi raţională, pot lucra, adică, deodată, ceia ce înseamnă că se săvârşesc deopotrivă o slujire raţională şi una noetică, a minţii în inimă. De aceea, rugăciunea inimii nu reprezintă o stare extatică, nu este ieşire a minţii din trup, ci îndepărtarea ninţii de cugetul trupesc şi întoarcerea sa în inimă. Atunci omul întreg, suflet şi trup, se împărtăşeşte de roadele rugăciunii noetice.
„Când cineva îşi aduce aminte de Hristos, de Rai, atunci psalmodiază cu inima sa. Şi când începe să guste puţin din cele cereşti, inima îi tresaltă la fiecare tropar. Chiar dacă mintea lui nu este la cuvinte, ci numai în Rai, şi atunci îi tresaltă inima. Inima îi vibrează, aşa cum vibrează inima privighetorii. Privighetoarea, când cântă sus în copac, tremură toată, şi ea, şi ramura pe care stă. Ca şi cum ar spune: «Lăsaţi-mă, nu vreau nimic; am înnebunit».
Monahul isihast poate psalmodia la strană, în timpul slujbelor, şi poate urmări cântarea din cărţi, însă, întrucât inima lui a învăţat să psalmodieze noetic, psalmodierea lui este diferită. Liturghia lăuntrică a minţii în inimă înrâureşte şi modul în care se săvârşeşte psalmodierea trupească, transcende hotarele mărginite ale muzicii, iar aceasta îndulceşte şi psalmodia.
„Când inima lucrează, limitele se desfiinţează şi ajunge până la infinit. Atunci se îndulceşte psalmodia. Atunci, chiar şi o disonanţă de ai face, şi ea devine plăcută, pentru că o îndulceşte inima.
In acest caz, spunem că omul nu execută cântarea raţional, ci potrivit cu ritmul şi simţirea (gustul) inimii, care devine „compozitor".
„Tonul inimii este dat de înălţarea minţii la noimele dumnezeieşti; atunci inima se zdrobeşte. Inima este compozitor. Dorinţa, patosul, durerea pe care le are cineva înlăuntrul sau dau tonul, căldura, pulsul, şi acestea îndulcesc psalmodia. "
Când mintea pătrunde în inimă şi se săvârşeşte Liturghia lăuntrică, nu numai mintea se îndulceşte, ci omul întreg se îmbată duhovniceşte şi trăieşte starea eshatonului. Atunci rugăciunea se săvârşeşte de la sine, chiar şi în vremea somnului. Omul doarme, ştie că doarme, dar deopotrivă simte că, prinţr-o Liturghie lăuntrică, inima sa se roagă neîncetat. Se împlineşte atunci cuvântul din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm şi inima mea veghează [De dormit dormeam, dar inima-mi veghea]" (Cântarea Cântărilor 5:2). Şi Sfântul Ioan Scărarul scrie: „«Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cântarea Cântărilor 5:2), din pricina mărimii dragostei."
Pricină de uimire este faptul că odată ce isihastul se obişnuieşte cu această stare, şi în ceasul morţii, când sufletul se pregăteşte să iasă din trup, şi când din cauza feluritelor boli, creierul, cu energia sa raţională devine, fireşte, nelucrător, mintea-nows îşi săvârşeşte lucrarea în inimă, iar sufletul, plin de Harul lui Dumnezeu, iese din trup. Părintele Paisie dă mărturie despre aceasta:
„Omul care are rugăciunea de-sine-lucrătoare nu se străduieşte să spună Rugăciunea lui Iisus, ci, fără să depună vreun efort, rugăciunea se rosteşte de la sine înlăuntrul său. Chiar şi în somn rosteşte Rugăciunea, iar când se trezeşte, o continuă."
Un om care muncea în Sfântul Munte l-a cercetat pe Părintele Paisie, iar Stareţul l-a sfătuit să rostească rugăciunea în vremea lucrului. Intr-o zi, acesta i-a spus Părintelui: „Eu dorm, dar rostesc Rugăciunea si în somn. Iar când mă trezesc. Rugăciunea continuă. Simt înlăuntrul meu o mare mângâiere." Atunci Părintele Paisie i-a răspuns: „A început să se lumineze de ziuă. "
Prin cuvântul „A început să se lumineze de ziua”, Părintele voia să spună că acesta este începutul vederii Luminii Dumnezeieşti. Exprima, de fapt, propria-i experienţă, de vreme ce el însuşi, după o astfel rugăciune, ajungea să se împărtăşească de Lumina nezidită.
Era de aşteptat ca Părintele Paisie, prin viaţa niptică şi isihas- pe care o ducea, să se învrednicească de stări înalte ale vederii- lui-Dumnezeu şi să-L vadă pe Hristos, să o vadă pe Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu, pe sfinţi şi pe îngeri, într-o discuţie purtată cu o monahie, care l-a întrebat: „Cum este lumina nezidită?", la început Părintele Paisie i-a răspuns: „De unde ştiu eu ? Acolo, la Colibă, am numai o sobă zidită, în care fac foc ca să mă incălzesc. Iar dacă vreau lumină, aprind o lumânare şi văd." Mai apoi însa i-a spus: „Niciodată sa nu ceară cineva lumini sau harisme de la Dumnezeu, ci numai pocăinţă, care va aduce cu sine smerenia, după care Bunul minezeu îi va da orice va avea nevoie."
După ce a povestit despre experienţele Părintelui David Dionisitul, care s-a învrednicit de vederea-lui-Dumnezeu, a amintit cuvantul Părinţilor: „Ca să primeşti Duh, trebuie să dai sânge " Şi în continuare îi descoperă maicii:
„Când eram în viaţa de obşte, într-un Post Mare, am încercat să pun asta în lucrare. Nu m-am cruţat deloc, ci am tras sfoara până s-a întins cu săvârşire. Simţeam atâta oboseală, încât cădeam jos pe drum. Şi-L rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic puţin, ca să nu mă vadă oamenii şi să spună: «lată, călugării cad pe jos de atâta asceză.» Simţeam asta pe o mucenicie. Joi, înainte de sâmbăta lui Lazăr, noaptea, în timp ce ma rugam în chilie, am simţit o dulceaţă şi o bucurie negrăită şi o lumină m-a inundat. Din ochi îmi curgeau lacrimi şi m-a podidit un plâns dulce. Această stare a ţinut 20-30 de minute şi m-a întărit mult, m-a hrănit hovniceşte pentru 10 ani.
Când l-am întrebat pe Bătrânul Petru despre aceasta, el mi-a spus: «Eu totdeauna trăiesc astfel de stări dumnezeieşti. In acea vreme când mă cercetează Harul Dumnezeiesc, inima mi se încălzeşte în chip dulce de agostea lui Dumnezeu şi o lumină străină mă luminează înlăuntru şi afară; simt că faţa mea luminează. Se luminează chiar şi chilia mea. Imi pun atunci fesul pe cap, îmi plec cu smerenie capul şi îi spun lui Hristos: Hristoase al meu, loveşte-mă în inimă cu bastonul milostivirii Tale.' Din multa recunoştinţă, curg din ochii mei continuu lacrimi dulci şi-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Atunci toate se opresc, pentru că-L simt foarte aproape pe Hristos si nu mai pot cere nimic. Se opreşte şi rugăciunea, iar metanierui nu se mai poate roti».
Părintele Paisie înfăţişează apoi o experienţă minunată a vederii Luminii nezidite, pe care a trăit-o în vremea şederii sale la Katounakia, la Chilia Sfântului Ipatie, când s-a aflat o noapte întreagă învăluit în această Lumină. Citind despre uimitoarea sa experienţă, înţelegem că Lumina lui Dumnezeu este nezidită, se deosebeşte în chip lămurit de lumina zidită a soarelui, că înlăuntrul ei i se dăruiesc omului multe „înţelesuri dumnezeieşti" şi că după această vedere, când omul se îndeletniceşte cu lucrurile mărunte de fiecare zi, se simte „aidoma unui dobitoc". Astfel, omul devine teolog empiric, trăitor.
Vom reda minunata descriere a experienţei Părintelui, cititorul putând-o afla într-unul din capitolele următoare, intitulat Cuvântare de laudă în cinstea Sfântului Paisie Aghioritul.
Omul devine adevărat teolog empiric prin rugăciunea minţii în inimă şi vederea Luminii nezidite. Numai din această perspectivă ajungem să-l înţelegem pe Sfântul Paisie, altminteri abordarea noastră poate fi greşită. Stareţul Paisie a fost un teolog empiric, a cunoscut ce este mintea-eoas, cum este ea atrasă în împrăştiere de raţiunea-logiki, de patimi şi de mediul înconjurător, cum coboară în inimă şi cum este înălţată la vederea-lui-Dumnezeu. Aceasta este metoda ciclică de dobândire a cunoaşterii lui Dumnezeu, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul. Părintele Paisie a fost un teolog empiric.
Fragment din cartea "Sfantul Paisie Aghioritul", Editura Sophia
*Sfat duhovnicesc
In răstimpul rugăciunii, omul trebuie să-şi adune mintea şi s-o închidă în cuvintele rugăciunii, trebuie, în fapt, să-şi despartă mintea-nous de raţiune, de patimi şi de mediul exterior şi, ca un fiu risipitor care şi-a venit întru sine, să se întoarcă la casa părintească, în inima sa. Spune Părintele Paisie:
„Problema nu este să spună cineva simplu Rugăciunea lui Iisus, numai ca să aibă mintea curată de gânduri, ci să lucreze «motoraşul», iar pe inimă s-o doară pentru ceea ce se roagă.
Inima este „motoraşul" duhovnicesc care trebuie să pornească şi să înceapă să se roage lui Dumnezeu cu căldură, cu durere şi dragoste. Inima, potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, este partea pătimi- toare a sufletului, alcătuită din puterea poftitoare şi cea mânioasă. Când mintea se îndepărtează de inimă, trage după sine şi puterea poftitoare, respectiv mânioasă a sufletului. Aşadar, când mintea-nous se întoarce în inimă, aduce cu sine înapoi şi aceste două puteri ale sufletului. îndrepteâză sufletul întreg spre dragostea de Dumnezeu şi de fraţi. Omul simte atunci săltarea inimii către Dumnezeu prin rugăciune. Spune Părintele Paisie:
„Mă rog să ţi se adune mintea în inimă. Dar ce înţelegem când spunem «inimă»? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom băga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem «să se adune mintea în inimă», înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul său pe Dumnezeu.
In întreaga Tradiţie patristică se vorbeşte despre curăţirea inimii şi însuşi Mântuitorul Hristos a învăţat despre aceasta în predica Fericirilor, când a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Inima se murdăreşte, se umple de necurăţie, când puterea poftitoare şi puterea mânioasă a sufletului, în loc să se îndrepte către Dumnezeu, se îndreaptă în chip pătimaş spre zidire, astfel luând naştere patimile.
Scopul vieţii duhovniceşti constă în curăţirea inimii, îndrepta- ea tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu. Când au loc aces- e amândouă strădanii, când, adică, omul îşi struneşte mintea şi ea e întoarce în inimă, dar, totodată, când îşi curăţeşte şi inima de pa- imi, atunci mintea este atrasă în acest loc şi se îndulceşte. Atunci centru minte este ca şi cum ar intra într-o cofetărie.
„In viaţa duhovnicească lucrul cel mai important este ca omul să-şi cureţe inima, astfel încât să-L primească pe Hristos şi să-şi ţină mintea în râu ca s-o îndulcească înlăuntrul inimii. Dacă mintea se va îndulci înlăuntrul inimii, nu va ma voi să plece; aşa cum pe un copilaş, de-l vei lăsa liber într-o cofetărie, nu va mai voi să iasă de acolo."
Mintea omului se adună în inimă prin trăirea vieţii celei întru Tristos. Hristos este centrul vieţii duhovniceşti. Omul îl iubeşte pe rîristos, se uneşte cu El, mai cu seamă prin Taina Dumnezeieştii Euharistii, şi atunci mintea nu se mai poate pleca spre cele zidite.
„Insă atunci când vrei să te rogi şi să te aduni, trebuie ca mintea ta să meargă la Hristos. In cazul acesta nu pleacă; dă apoi telegramă şi inimii, care se uneşte cu mintea."
„Dragostea pentru Dumnezeu adună mintea în inimă şi apoi omul «înnebuneşte».
Părinţii vorbesc despre durerea inimii. Nu este vorba despre durerea fizică a inimii, ci despre durerea duhovnicească. Când omul simte durere într-unul din mădularele trupului său, atunci mintea i se adună acolo. Tot astfel, când se gândeşte la iubirea lui Dumnezeu şi inima îi este cuprinsă de durere, mintea se adună în inimă şi nu mai poate pleca.
„Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă. Când o doare pe inimă? Când mă gândesc la binefacerile lui Dumnezeu şi la nerecunoştinţa mea, inima este străpunsă, o doare, iar mintea se îndreaptă acolo."
Când mintea iese din locul ei firesc, care este inima, atunci sufletul se preschimbă, adică toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu, iar aceasta înseamnă că se săvârşeşte o Dumnezeiască Liturghie lăuntrică. Coborârea minţii în inimă este cea a Preoţiei duhovnicesti spre începerea Dumnezeieştii Liturghii lăuntrice. Aceasta este adevărata prăznuire a sufletului. Spune Părintele Paisie:
„Ah, dacă va lucra inima, dacă se va schimba sufletul, va fi prăznuire! Ştiţi ce înseamnă prăznuire?"
Inima este „adâncă", de aceea Prorocul David vorbeşte despre „adâncimea inimii" [„inima adâncă"] (Psalmi 63:7). Mintea-nous coboară şi nu află hotar al adâncului unde să se oprească, căci acestea sunt taine şi se săvârşesc prin lucrarea Sfântului Duh, în iubirea lui Dumnezeu, care nu cunoaşte sfârşit. La coborârea în adânc, rugăciunea încetează şi începe vederea-lui-Dumnezeu. Starea este asemenea celei a unui copilaş în braţele mamei sale. Imaginea este una zidită, în parte exprimă starea despre care vorbim, însă unirea omului cu Dumnezeu, prin mijlocirea minţii ce se roagă în inimă, se află mai presus de orice comparaţie. Părintele Paisie scrie în chip revelator:
Mă pierdeam în rugăciune. Ştii ce înseamnă «mă pierdeam»? Mă afundam..., o afundare dulce...
- Gheronda, vreţi să spuneţi că pierdeaţi noţiunea locului şi a timpului?
- Da, mă pierdeam cu desăvârşire... Ca să mă gândesc la ceva, trebuia să opresc rugăciunea. Ştii ce înseamnă să te afunzi, să te afunzi...? Atunci nu mai vrei nimic, nu mai ceri nimic.
- Atunci spui numai «Doamne lisuse Hristoase, miluieştemă»?
- Nu mai spui nimic. Simţi dumnezeiasca căldură, dumnezeiasca dulceaţă. Se opreşte cu totul şi rugăciunea, pentru că mintea s-a unit cu Dumnezeu şi nu mai vrea sub nici un chip să plece de lângă El; atât de multă plăcere simte.
Când omul ajunge în această stare, rugăciunea încetează de la sine. Atunci se opreşte şi mintea din pricina prezenţei lui Dumnezeu, încetează să mai funcţioneze şi creierul, iar sufletul simte numai dulceaţa dumnezeieştii dragoste, a dumnezeieştii afecţiuni şi siguranţe, ca şi pruncul care nu cugetă nimic, ci numai se veseleşte în braţele maicii sale. Când copilul stă nemişcat în braţele maicii sale, vorbeşte? Este deja o unire, o comuniune. Bună este rugăciunea cu tăcere, dar mai bună este tăcerea cu tăcere: mintea lângă Hristos tăcând. ’’
Minunat în această lucrare sfântă este faptul că odată ce mintea omului simte dulceaţa dragostei dumnezeieşti, când simte ritmul şi mişcarea Dumnezeieştii Liturghii în bisericuţa inimii, se împărtăşeşte de această atmosferă şi slujirea cuvântătoare, a minţii-raţiune.
Slujirea noetică este rugăciunea minţii-nous n inimă, în vreme ce slujirea cuvântătoare este rugăciunea minţii-raţiune prin mijlocirea cântărilor şi a psalmilor. In stări mai înalte, acestea se pot petrece în acelaşi timp, cele două energii, noetică şi raţională, pot lucra, adică, deodată, ceia ce înseamnă că se săvârşesc deopotrivă o slujire raţională şi una noetică, a minţii în inimă. De aceea, rugăciunea inimii nu reprezintă o stare extatică, nu este ieşire a minţii din trup, ci îndepărtarea ninţii de cugetul trupesc şi întoarcerea sa în inimă. Atunci omul întreg, suflet şi trup, se împărtăşeşte de roadele rugăciunii noetice.
„Când cineva îşi aduce aminte de Hristos, de Rai, atunci psalmodiază cu inima sa. Şi când începe să guste puţin din cele cereşti, inima îi tresaltă la fiecare tropar. Chiar dacă mintea lui nu este la cuvinte, ci numai în Rai, şi atunci îi tresaltă inima. Inima îi vibrează, aşa cum vibrează inima privighetorii. Privighetoarea, când cântă sus în copac, tremură toată, şi ea, şi ramura pe care stă. Ca şi cum ar spune: «Lăsaţi-mă, nu vreau nimic; am înnebunit».
Monahul isihast poate psalmodia la strană, în timpul slujbelor, şi poate urmări cântarea din cărţi, însă, întrucât inima lui a învăţat să psalmodieze noetic, psalmodierea lui este diferită. Liturghia lăuntrică a minţii în inimă înrâureşte şi modul în care se săvârşeşte psalmodierea trupească, transcende hotarele mărginite ale muzicii, iar aceasta îndulceşte şi psalmodia.
„Când inima lucrează, limitele se desfiinţează şi ajunge până la infinit. Atunci se îndulceşte psalmodia. Atunci, chiar şi o disonanţă de ai face, şi ea devine plăcută, pentru că o îndulceşte inima.
In acest caz, spunem că omul nu execută cântarea raţional, ci potrivit cu ritmul şi simţirea (gustul) inimii, care devine „compozitor".
„Tonul inimii este dat de înălţarea minţii la noimele dumnezeieşti; atunci inima se zdrobeşte. Inima este compozitor. Dorinţa, patosul, durerea pe care le are cineva înlăuntrul sau dau tonul, căldura, pulsul, şi acestea îndulcesc psalmodia. "
Când mintea pătrunde în inimă şi se săvârşeşte Liturghia lăuntrică, nu numai mintea se îndulceşte, ci omul întreg se îmbată duhovniceşte şi trăieşte starea eshatonului. Atunci rugăciunea se săvârşeşte de la sine, chiar şi în vremea somnului. Omul doarme, ştie că doarme, dar deopotrivă simte că, prinţr-o Liturghie lăuntrică, inima sa se roagă neîncetat. Se împlineşte atunci cuvântul din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm şi inima mea veghează [De dormit dormeam, dar inima-mi veghea]" (Cântarea Cântărilor 5:2). Şi Sfântul Ioan Scărarul scrie: „«Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cântarea Cântărilor 5:2), din pricina mărimii dragostei."
Pricină de uimire este faptul că odată ce isihastul se obişnuieşte cu această stare, şi în ceasul morţii, când sufletul se pregăteşte să iasă din trup, şi când din cauza feluritelor boli, creierul, cu energia sa raţională devine, fireşte, nelucrător, mintea-nows îşi săvârşeşte lucrarea în inimă, iar sufletul, plin de Harul lui Dumnezeu, iese din trup. Părintele Paisie dă mărturie despre aceasta:
„Omul care are rugăciunea de-sine-lucrătoare nu se străduieşte să spună Rugăciunea lui Iisus, ci, fără să depună vreun efort, rugăciunea se rosteşte de la sine înlăuntrul său. Chiar şi în somn rosteşte Rugăciunea, iar când se trezeşte, o continuă."
Un om care muncea în Sfântul Munte l-a cercetat pe Părintele Paisie, iar Stareţul l-a sfătuit să rostească rugăciunea în vremea lucrului. Intr-o zi, acesta i-a spus Părintelui: „Eu dorm, dar rostesc Rugăciunea si în somn. Iar când mă trezesc. Rugăciunea continuă. Simt înlăuntrul meu o mare mângâiere." Atunci Părintele Paisie i-a răspuns: „A început să se lumineze de ziuă. "
Prin cuvântul „A început să se lumineze de ziua”, Părintele voia să spună că acesta este începutul vederii Luminii Dumnezeieşti. Exprima, de fapt, propria-i experienţă, de vreme ce el însuşi, după o astfel rugăciune, ajungea să se împărtăşească de Lumina nezidită.
Era de aşteptat ca Părintele Paisie, prin viaţa niptică şi isihas- pe care o ducea, să se învrednicească de stări înalte ale vederii- lui-Dumnezeu şi să-L vadă pe Hristos, să o vadă pe Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu, pe sfinţi şi pe îngeri, într-o discuţie purtată cu o monahie, care l-a întrebat: „Cum este lumina nezidită?", la început Părintele Paisie i-a răspuns: „De unde ştiu eu ? Acolo, la Colibă, am numai o sobă zidită, în care fac foc ca să mă incălzesc. Iar dacă vreau lumină, aprind o lumânare şi văd." Mai apoi însa i-a spus: „Niciodată sa nu ceară cineva lumini sau harisme de la Dumnezeu, ci numai pocăinţă, care va aduce cu sine smerenia, după care Bunul minezeu îi va da orice va avea nevoie."
După ce a povestit despre experienţele Părintelui David Dionisitul, care s-a învrednicit de vederea-lui-Dumnezeu, a amintit cuvantul Părinţilor: „Ca să primeşti Duh, trebuie să dai sânge " Şi în continuare îi descoperă maicii:
„Când eram în viaţa de obşte, într-un Post Mare, am încercat să pun asta în lucrare. Nu m-am cruţat deloc, ci am tras sfoara până s-a întins cu săvârşire. Simţeam atâta oboseală, încât cădeam jos pe drum. Şi-L rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic puţin, ca să nu mă vadă oamenii şi să spună: «lată, călugării cad pe jos de atâta asceză.» Simţeam asta pe o mucenicie. Joi, înainte de sâmbăta lui Lazăr, noaptea, în timp ce ma rugam în chilie, am simţit o dulceaţă şi o bucurie negrăită şi o lumină m-a inundat. Din ochi îmi curgeau lacrimi şi m-a podidit un plâns dulce. Această stare a ţinut 20-30 de minute şi m-a întărit mult, m-a hrănit hovniceşte pentru 10 ani.
Când l-am întrebat pe Bătrânul Petru despre aceasta, el mi-a spus: «Eu totdeauna trăiesc astfel de stări dumnezeieşti. In acea vreme când mă cercetează Harul Dumnezeiesc, inima mi se încălzeşte în chip dulce de agostea lui Dumnezeu şi o lumină străină mă luminează înlăuntru şi afară; simt că faţa mea luminează. Se luminează chiar şi chilia mea. Imi pun atunci fesul pe cap, îmi plec cu smerenie capul şi îi spun lui Hristos: Hristoase al meu, loveşte-mă în inimă cu bastonul milostivirii Tale.' Din multa recunoştinţă, curg din ochii mei continuu lacrimi dulci şi-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Atunci toate se opresc, pentru că-L simt foarte aproape pe Hristos si nu mai pot cere nimic. Se opreşte şi rugăciunea, iar metanierui nu se mai poate roti».
Părintele Paisie înfăţişează apoi o experienţă minunată a vederii Luminii nezidite, pe care a trăit-o în vremea şederii sale la Katounakia, la Chilia Sfântului Ipatie, când s-a aflat o noapte întreagă învăluit în această Lumină. Citind despre uimitoarea sa experienţă, înţelegem că Lumina lui Dumnezeu este nezidită, se deosebeşte în chip lămurit de lumina zidită a soarelui, că înlăuntrul ei i se dăruiesc omului multe „înţelesuri dumnezeieşti" şi că după această vedere, când omul se îndeletniceşte cu lucrurile mărunte de fiecare zi, se simte „aidoma unui dobitoc". Astfel, omul devine teolog empiric, trăitor.
Vom reda minunata descriere a experienţei Părintelui, cititorul putând-o afla într-unul din capitolele următoare, intitulat Cuvântare de laudă în cinstea Sfântului Paisie Aghioritul.
Omul devine adevărat teolog empiric prin rugăciunea minţii în inimă şi vederea Luminii nezidite. Numai din această perspectivă ajungem să-l înţelegem pe Sfântul Paisie, altminteri abordarea noastră poate fi greşită. Stareţul Paisie a fost un teolog empiric, a cunoscut ce este mintea-eoas, cum este ea atrasă în împrăştiere de raţiunea-logiki, de patimi şi de mediul înconjurător, cum coboară în inimă şi cum este înălţată la vederea-lui-Dumnezeu. Aceasta este metoda ciclică de dobândire a cunoaşterii lui Dumnezeu, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul. Părintele Paisie a fost un teolog empiric.
Fragment din cartea "Sfantul Paisie Aghioritul", Editura Sophia
luni, 1 octombrie 2018
Tian de legume
Tian de legume
Ingrediente:4 rosii;2 ardei grasi galbeni;2 dovlecei;2 vinete;2 catei usturoi;1/2 legatura patrunjel;2 foi de dafin;3 linguri ulei de masline;cascaval ras(optional);sare;piper
Mod de preparare:Se preancalzeste cuptorul.Se spala legumele,dar dovleceii nu se curata.Feliile de vinete se presare cu sare si se lasa la scurs 20 de minute.Se clatesc,apoi se scufunda,30 de secunde in apa clocotita.Se freaca cu usturoi fundul unui vas termorezistent si se toarna o lingura de ulei.Legumele se aseaza vertical in vas,incepand de pe margine si alternand feliile de ardei ,vanata,dovlecei si rosii.Se toaca marunt celalalt catel de usturoi ,se amesteca cu 1-2 linguri de ulei de masline ,cimbrul,patrunjelul tocat,sare si piper.Foile de dafin se infig printre legume,se presara cascaval ras si se da la cuptor 20 de minute.
Ana Nica
Ingrediente:4 rosii;2 ardei grasi galbeni;2 dovlecei;2 vinete;2 catei usturoi;1/2 legatura patrunjel;2 foi de dafin;3 linguri ulei de masline;cascaval ras(optional);sare;piper
Mod de preparare:Se preancalzeste cuptorul.Se spala legumele,dar dovleceii nu se curata.Feliile de vinete se presare cu sare si se lasa la scurs 20 de minute.Se clatesc,apoi se scufunda,30 de secunde in apa clocotita.Se freaca cu usturoi fundul unui vas termorezistent si se toarna o lingura de ulei.Legumele se aseaza vertical in vas,incepand de pe margine si alternand feliile de ardei ,vanata,dovlecei si rosii.Se toaca marunt celalalt catel de usturoi ,se amesteca cu 1-2 linguri de ulei de masline ,cimbrul,patrunjelul tocat,sare si piper.Foile de dafin se infig printre legume,se presara cascaval ras si se da la cuptor 20 de minute.
Ana Nica
 |
| Tian de legume |
luni, 24 septembrie 2018
Cocteil de rom
Cocteil de rom
Ingrediente:2 paharele rom;un paharel sirop de fructe ;zeama de la 1/2 lamaie;2 linguri gheata pisata;un praf de coriandru
Mod de preparare:Se pune,intr-un pahar,romul,siropul de fructe,zeama de lamaie,gheata si coriandrul si se amesteca bine.
Ana Nica
Ingrediente:2 paharele rom;un paharel sirop de fructe ;zeama de la 1/2 lamaie;2 linguri gheata pisata;un praf de coriandru
Mod de preparare:Se pune,intr-un pahar,romul,siropul de fructe,zeama de lamaie,gheata si coriandrul si se amesteca bine.
Ana Nica
miercuri, 19 septembrie 2018
Sacele-Cabana Bunloc-Piatra Poienii-Valea Dracului-Valea Musatului-Cabana Rentea-Cabana Susai-Predeal * muntii Piatra Mare
Sacele-Cabana Bunloc-Piatra Poienii-Valea Dracului-Valea Musatului-Cabana Rentea-Cabana Susai-Predeal * muntii Piatra Mare
Distanta parcursa: 31.5 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1881 m
Panta medie: 3°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:
Observatii: dificil iarna
Sursa:http://www.exploregis.ro/trasee-turistice/carpatii-de-curbura/muntii-piatra-mare/
Foto:Creative Commons
Foto:Creative Commons
 |
| Cabana Susai |
 |
| Cabana Bunloc |
 |
| Predeal |
 |
| Predeal |
miercuri, 12 septembrie 2018
Hoteluri bantuite* Hotel Langham,Londra,Anglia
Hotel Langham, Londra, Anglia
Unul dintre cele mai luxose hoteluri londoneze, Langham a fost deschis in 1865 si a gazduit personalitati celebre ale vremii, cum ar fi Mark Twain, Oscar Wilde si Sir Arthur Conan Doyle. Dar hotelul nu este celebru doar pentru personalitatile care i-au calcat pragul ci si pentru ca musteste de fantome. Un distins domn imbracat in haine victoriene inca e cazat in camera 333, dar asta doar in luna octombrie a fiecarui an, iar la etajul patru, un tanar in uniforma militara priveste in gol din dreptul unei ferestre. Fantoma din urma a fost identificata ca fiind un principe german care s-a sinucis la Langham inainte de primul razboi mondial. Cam fiecare etaj are fantoma lui la Langham si surprinzator chiar si subsolul, care e bantuit de o celebritate, Napoleon al III lea . Acesta a locuit la Langham atunci cand se afla in exil. Ce anume atrage spiritele la Langham? Probabil impozanta cladire victoriana cu interioarele ei luxoase isi lasa amprenta asupra tuturor celor care i-au pasit vreodata pragul. De ce sa nu revii la Langham, chiar si daca nu mai esti in viata?
Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare
 |
| Sfantul Zosima Verhovski |
Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare
Adevăratul ascultător nu trebuie să se lipească cu sufletul de nici un lucru dinafară şi pământesc. Dacă se mai lipeşte încă de ceva, înseamnă că n-a murit faţă de lume, ci este încă viu; şi dacă se bizuie pe cugetarea sa, iar pe părintele său îl dispreţuieşte, nu are nădejde de mântuire. De toată această stricăciune sunt vinovate adeseori la începători tovărăşiile şi împreună-vorbirile tainice, fiindcă unul pe altul se învaţă şi sfătuieşte cum să vieţuiască, în ce privinţă să se supună şi în ce privinţă să se împotrivească, şi într-ascuns îi ponegresc şi îi bârfesc pe părintele lor şi pe fraţii cei evlavioşi, şi fug şi se depărtează de dânşii. Părinţii cei duhovniceşti, şi fraţii cei temători de Dumnezeu, şi adevăraţii ascultători se păzesc unul pe altul de toată amăgirea şi cursa vrăjmaşului, şi dacă văd că un frate se împuţinează cu sufletul şi se trândăveşte, toţi îl povăţuiesc într-un suflet, îndemnându-l şi întărindu-l la răbdare şi postnicie.
Dimpotrivă, cei ce nu se predau părintelui spre supunere sunt vânaţi şi cad neapărat în cursele diavolului. Prin neînfrânarea lor, cei ce leagă prietenie samavolnică, ascunsă sub chipul iubirii duhovniceşti, se coboară pe sineşi până la adâncul cel mai de pe urmă al pierzării! Nădăjduind unul în altul, mai întâi încep să-l nesocotească pe părintele şi învăţătorul lor şi să dispreţuiască poveţele şi poruncile lui - iar dacă nu le mai pasă de ascultare, se simt de acum împovăraţi de însuşi părintele şi nu mai suferă a vieţui împreună cu el. După aceea, plecând şi părăsindu-l pe părintele şi îndrumătorul lor cel după Dumnezeu, sunt traşi fără stavilă în pierzare, împlinindu-şi slobod toate pornirile şi voile pătimaşe.
Atâta timp cât este unul singur, fără să aibă vreun tovarăş de acelaşi cuget cu dânsul, chiar dacă, din samavolnicia şi iubirea lui de sine, nu l-ar iubi pe părintele său şi s-ar simţi împovărat de învăţăturile Iui, se supune chiar şi în silă şi de nevoie şi nu se desparte de părintele său şi de întreaga obşte, iar prin această răbdare silită poate, cu harul lui Dumnezeu, să se arate căutător cu sila al împărăţiei cerurilor. Prin tovărăşia şi unirea cu altul asemenea lui se rupe însă de părinte şi se predă în schimb voii şi poftelor sale neînfrânate, lucru pentru care va primi negreşit osândă de la Dumnezeu, iar cel ce s-a făcut prieten cu el, ca pricinuitor al stricării şi pierzării lui, va atrage şi asupra sa blestemul Sfintelor Soboare ale Părinţilor, fiindcă aceştia spun: „Cine are împărtăşire cu cei despărţiţi de Biserică, să fie însuşi despărţit, iar cine are împărtăşire cu cei blestemaţi, să fie însuşi blestemat.” Drept aceea, pentru unirea şi tovărăşia sa, în loc să primească mântuire, se află sub blestemul şi afurisenia Sfinţilor Părinţi.
Dacă stareţul, temându-se de ameninţările Sfintei Scripturi, s-ar lepăda de acest frate din pricini binecuvântate, adică din pricina nesupunerii şi părerii lui de sine, este de ajuns ca celălalt frate să nu mai aibă împărtăşire cu el, după cuvântul Sfinţilor Părinţi şi mai ales al Sfântului Ioan Gură de Aur, şi atunci acesta îşi va recunoaşte năravul cel trufaş şi vătămător de suflet. Celălalt însă, prin împreună-vieţuirea în tovărăşie, îi dă cale spre mai mare trufie şi nesupunere şi nu-i îngăduie să ajungă la cunoaşterea bolii sale duhovniceşti şi la pocăinţă.
Poate că celălalt frate s-a unit cu el în tovărăşie tocmai fiindcă nici el nu vrea să se despartă de voia sa, şi se străduie la fel ca dânsul să-şi împlinească dorinţele şi aplecările pofticioase şi pătimaşe, şi împreună vor să urmeze socotinţei lor, nu pravilelor predanisite de către sfinţi: însă pe toţi aceştia, ca pe nişte rătăciţi fără de liman, cu înlesnire îi înşală şi-i prinde vrăjmaşul, fiindcă voia omului este, după cuvântul Cuviosului Pimen, zid de aramă între el şi Dumnezeu. Mai spun sfinţii şi aceasta: „Dacă nu se supune cineva de bunăvoie voii lui Dumnezeu, se supune de nevoie vrăjmaşului.” Pe toţi cei care vieţuiesc în călugărie pe lângă un părinte şi vor să fie de sine stăpânitori filosofia călugărească îi leapădă, fiindcă aceştia se aseamănă şi împreună se socotesc cu soborul care, pentru nesupunerea şi împotrivirea faţă de Dumnezeu, a fost aruncat din Cer, după cum zice Ioan Scărarul: „Nici un nesupus şi trufaş nu are nevoie de drac, fiindcă singur îşi este sieşi drac şi vrăjmaş!”
Aşijderea grăieşte şi Simeon Noul Teolog în capul al 42-lea: „Căzând în grăirea împotrivă şi în necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său cel duhovnicesc, ticăloşeşte se coboară nenorocitul în cursă şi în adâncul iadului, şi este casă a satanei şi a toată puterea lui, ca nesupus şi fiu al pierzării.”
Dimpotrivă, despre ascultare Grigorie Sinaitul zice în capul 107: „Cel ce a ales a lucra mai presus de toate ascultarea cea cu credinţă şi simplitate taie toate patimile din- tr-o singură lovitură, şi nu numai că a ajuns Ia liniştire, ci a şi săvârşit-o deplin, şi L-a aflat pe Hristos, următor şi slugă a Lui făcându-se şi numindu-se,
Şi atunci, nu e mai bine să ne ţinem de calea mântuitoare, care ne-a fost predanisită, adică să vieţuim sub cârmuire, cu supunere şi ascultare? Fiindcă numai vrăjmaşul diavol insuflă şi îndeamnă să ne lepădăm de părinte şi de smerita ascultare fără pricină binecuvântată şi, nădăjduind cu semeţie în noi înşine, să trăim după voia noastră şi prin aceasta să ne arătăm scârbavnici şi vrednici de dispreţ în ochii lui Dumnezeu, la fel ca satana însuşi, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul din capul 121: „Neascultarea e gura iadului, grăirea împotrivă e limba lui ca o sabie ascuţită, facerea propriului plac este dinţii lui ascuţiţi, îndreptăţirea de sine este gâtlejul lui, iar odihnirea atot- înfulecătorului său pântece este părerea, care duce la iad.” Aşadar, şi fără despărţirea de părinte, din pricina păcatelor acestora, neascultătorii se fac atât de urâţi, iar mai vârtos ajung în pierzare - şi atunci, de ce osândă sunt vrednici cei ce nu numai că au păcatele acestea, dar s-au şi rupt de părintele lor? Aşadar, se cuvine lor să chibzuiascâ şi să-şi vină în fire, dându-şi seama în ce prăpastie se aruncă singuri din pricina samavolniciei şi nădăjduirii lor în sine.
Da, iubitelor, lucru greu şi nelalocul lui este a-i vedea pe cei ce se aruncă de bunăvoie într-o prăpastie atât de vădită! Gândiţi-vă şi trageţi învăţătură din aceea că până şi Apostolul Pavel, care a fost chemat de Domnul însuşi şi a fost numit „vas ales”, a fost trimis la Anania ca să fie povăţuit şi învăţat de către acesta. De altminteri, toţi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Cuvioşi şi îngerii înşişi se află în supunere şi în ascultare. Pe deasupra, şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat ascultarea Sa nu numai faţă de Tatăl Său Cel Ceresc şi de Preacurata şi Adevărata Sa Maică cea după trup, ci şi faţă de părutul Său tată, Iosif, precum se spune în Evanghelie: Şi le era supus (Lc. 2, 51).
Şi atunci, noi, multpătimaşii, putem aştepta să ne mântuim şi să plăcem Domnului după ce ne-am rupt de supunerea faţă de părinte şi de călăuzirea acestuia? Da, iubitelor, este de temut că se va întâmpla cu aceştia cum s-a întâmplat cu cel zugrăvit de Cuviosul Avă Dorothei, care mai întâi a prins a-l dispreţui pe stareţul Zosima, apoi pe alţi Sfinţi Părinţi, apoi pe Sfinţii Apostoli, şi aşa a ajuns la trufia desăvârşită şi la hula împotriva lui Dumnezeu însuşi, ieşindu-şi din minţi în cele din urmă. Mă tem să nu rămână şi aceştia în stăpânirea diavolului, căci fără povăţuitor, după cuvântul Cuviosului Avă Dorothei, călugării cad ca frunzele. Zice şi Sfântul Calist: „Chiar de vom semăna multe fapte post- niceşti şi de nevoinţă, vom culege neghine în loc de grâu”, şi: „Fără povăţuitor dăm în gropi”, şi: „Suntem învăţaţi şi credem că cel ce vrea cu obrăznicie a vieţui fără îndrumător se desparte de Dumnezeu, şi de luminata moştenire cerească, şi de Biserica Sobornicească şi Apostolească, şi e trimis în foc şi în întuneric”, şi:
„Dacă cu greu se va hotărî cineva să meargă pe o cale necunoscută fără o călăuză de nădejde, dacă nimeni nu va porni pe mare fără un cârmaci iscusit, dacă nimeni nu se apucă de vreo ştiinţă sau măiestrie fără un învăţător care să-i ştie rostul acesteia, cine va îndrăzni să se apuce de învăţarea măiestriei măiestriilor şi ştiinţei ştiinţelor, să purceadă pe cărarea de taină care duce la Dumnezeu şi să pornească pe nemărginita mare gândită care este viaţa călugărească, cea asemenea vieţii îngerilor, fără îndrumător, fără cârmaci şi învăţător iscusit şi adevărat? Unul ca acesta, oricine ar fi el, s-a înşelat cu mintea şi s-a rătăcit încă dinainte de a porni la drum, fiindcă se nevoieşte în afara legii; dimpotrivă, fără să facă nici un pas, a şi ajuns la capăt cel care se supune rânduielilor Părinteşti”. Precum zice Sfântul Scărar, „cine îi ia orbului însoţitorul, turmei păstorul, rătăcitului călăuza, pruncului părintele, bolnavului doctorul, corăbiei cârmaciul îi supune pe toţi aceştia primejdiei de a pieri, iar cel ce intră în luptă cu duhurile răutăţii fără ajutorul îndrumătorului este omorât de către acestea”. După cuvântul lui Grigorie Sinaitul, „cu adevărat, minune neurmată şi negrăită a făcut Domnul nostru Cel iubitor de oameni, că printr-o singură virtute, sau mai bine zis printr-o singură poruncă te poţi sui fără întârziere la Ceruri, precum printr-o singură neascultare ne-am coborât şi ne coborâm la iad”.
De aceea spune şi Theodor al Edessei: „Odată ce ai început să vieţuieşti împreună cu un părinte duhovnicesc şi ai simţit folos de la el, nu îngădui ca cineva să te depărteze de dragostea pentru el şi de împreună-vieţuirea cu el... Pe cei ce se nevoiesc în ascultarea faţă de părinţi îi zavistuiesc foarte dracii, vrăjmaşii vieţii noastre, scrâşnind din dinţi împotriva lor şi uneltind împotriva lor tot felul de curse - şi uneltesc toate cursele cu putinţă ca să-i despartă şi să-i lipsească de sânurile părinteşti. Şi pricini chipurile binecuvântate le arată, îi întărâtă, stârnesc ură faţă de părinte, poveţele lui le înfăţişează ca pe nişre aiurări sau amăgiri, iar mustrările lui ca pe nişte săgeţi aprinse şi ascuţite... Iar de tine, care vieţuieşti în supunere faţă de părintele tău, să nu se ascundă amăgirea vrăjmaşului, care se luptă împotriva ta, nici să nu-ţi uiţi făgăduinţa către Dumnezeu, ci să pui în inima ta cuvântul Stăpânului: Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui (Mt. 10, 22).”
Iată, vedeţi cât de păcătoşi şi nechibzuiţi sunt cei ce se poartă binevoitor, iar mai vârtos se împrietenesc şi se unesc cu unul ca acesta, de care părintele pe bună dreptate este nemulţumit sau pe care îl leapădă de la sine! Ei sunt cei mai mari aţâţători la neorânduială şi păcătuiesc mult mai mult decât fratele ce vieţuieşte rău, fiindcă acel stricat poate ar începe să se îndrepte prin străduinţa părintelui pentru el, însă văzând că unii dintre fraţi sunt binevoitori faţă de el, ba chiar se poartă prieteneşte, nu se mai crede vinovat, ci mai vârtos îi ponegreşte pe părinte şi pe fraţii evlavioşi şi se întăreşte în rău, zicându-şi în sinea sa: „Dacă aş fi vinovat, întreaga obşte ar fi nemulţumită de mine împreună cu părintele, dar iată că aceştia sunt alături de mine.” Şi aşa, prietenia şi dragostea cea netrebnică faţă de el se fac piedică îndreptării lui, şi străduinţa părintelui pentru el rămâne zadarnică. Drept aceea, cei ce au tovărăşie cu cel afurisit se află vrăjmaşi ai lui cu adevărat, care nu-i îngăduie să se îndrepte. Cel ce are bubă poate lesne să se vindece, dar cel ce nu îl lasă să primească doctoriile îi pricinuieşte moartea. Prin urmare, mai vrednic de ură este cel ce împiedică lecuirea decât cel bolnav, şi mai vrednic de osândă este cel care-l linguşeşte pe pătimaş decât pătimaşul însuşi.
SFÂNTUL ZOSIMA VERHOVSKI
Ascultarea de parintele duhovnicesc, Editura Sophia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)